Revelaţii

Azi, în decurs de mai puţin de o oră m-au izbit două lucruri:
1. Uitându-mă un pic în urmă la cum au ajuns imaginile din posturile anterioare la forma actuală şi procesul prin care au trecut am descoperit senzaţii, gânduri şi intenţii pe care nu le-am mai experimentat de ani... ani buni. Să vrei să exprimi ceva şi să pleci de la o formă simplă şi să cauţi, să descoperi incremental forma cea mai bună. Să-ţi fie clar unde vrei să ajungi şi să te trezeşti cu o „soluţie” în minte (ghilimelele sunt puse pentru că soluţie îmi sună prea matematic).
All in all, am sentimentul că am pus în cele câteva litere şi buline de aici mai multă intenţie, premeditare şi gândire cu finalitate decât în 80% din pozele pe care le-am urcat pe flickr sau pe fotoblog. Şi aici includ şi partea de post-procesare care în doar câteva cazuri a avut altă intenţie decât „s-o fac să arate bine” (unde acest „arată bine” putea să însemne foarte multe în funcţie de starea mea de spirit şi perioada prin care treceam).

2. După aproape două zile de mers fără ochelari - şi trebuie spus, în afara micilor dezavantaje practice, de genul a nu vedea numărul de autobuz decât după ce te pocneşte, aproape că mă obişnuisem şi-mi plăcea, să umblu din nou cu ochelari, şi ochelari pe „măsura mea” (a se citi -3, nu -2 cum purtam până acum) a fost un şoc. Pur şi simplu, când am ieşit din magazin cu ochelarii pe nas m-am simţit în mijlocul unui potop de detalii vizuale, detalii a căror existenţă o ignoram sau n-o mai credeam posibilă şi/sau accesibilă ochiului (meu) uman. Pe drumul de 15 minute spre casă m-am simţit ca un copil de clasa I care tocmai a învăţat literele alfabetului şi acum citeşte tot ce scrie pe toate gardurile ca să-şi demonstreze că poate.
Pe la jumătatea drumului, în timp ce priveam cu neşaţ în jurul meu, încercând să absorb toate detaliile mi-am dat seama că totuşi e o condiţie absolut necesară să vezi ce e în jurul tău pentru a putea face fotografie. Când realitatea e sharp doar pe o rază de 5 metri de jur împrejur, e greu să găseşti lucruri care să-ţi capteze atenţia, să-ţi spună o poveste şi să te facă să poţi să spui mai departe povestea (aceeaşi sau alta), în imagini.
Stau, mă uit pe geam şi mi se pare fascinant faptul că pot să disting aripile păsărilor, să număr treptele de pe scara de lângă coşul furnalului de vis-a-vis sau detaliile crucii de pe biserica Sf. Paraschiva.

Aştept cu mare interes ziua de mâine :)