marți, 29 decembrie 2009

La mulți ani!

Christmas lights

luni, 14 decembrie 2009

Marșul Colindătorilor

Marșul Colindatorilor

Marșul Colindatorilor

Marșul Colindatorilor

Marșul Colindatorilor

Marșul Colindatorilor

Marșul Colindatorilor

După mulți ani (să tot fie vreo 5? 6?) în care m-am mințit spunându-mi că am lucruri mai importante de făcut, anul ăsta am reușit să ajung din nou la Marșul Colindătorilor. Anul ăsta a fost totuși un pic mai trist. Mai trist, pentru că marșul nu a mai urmat traseul obișnuit, de la Piața Romană la Piața Universității, ci a urmat ruta Facultate de Drept - Piața Revoluției (Biserica Krețulescu), iar asta din cauză că anul acest municipalitatea nu și-a dat acordul pentru marș, interzicând orice manifestare publică de comemorare în Piața Universității. A fost mai trist ca ultimul Marș al Colindătorilor din amintirea mea pentru că dacă atunci, prin zăpadă și lapoviță, cântam colinde apărând o lumânare împreună cu frații mei, anul ăsta m-am simțit groaznic de singur. Pentru că atunci, simțeam un duh, o implicare și o dăruire pe care anul ăsta n-am mai simțit-o, poate și din cauza mea. Totuși bucuria de-a ține o lumânare aprinsă, de-a cânta colinde și de-a spune o rugăciune pentru cei care acum 20 de ani au murit pentru noi, pentru adevăr și pentru credință a fost mai puternică decât dezamăgirea nostalgiei. Iar bucuria asta-mi dă speranța și dorința de-a mai ajunge și la anul, când poate alte stăpâniri vor permite o slujbă de pomenire cum se cuvine celor care au murit strigând „Vom muri și vom fi vii!

(Organizat an de an, de mai bine de 10 ani de către ASCOR (Asociația Studenților Creștin Ortodocși din România), Marșul Colindătorilor începea în mod tradițional de la Piața Romană și se încheia cu un parastas dedicat celor căzuți în revoluția din '89, la crucile de la Universitate, la kilometrul zero.)

duminică, 13 decembrie 2009

Colind

de Vasile Voiculescu

În coliba 'ntunecoasă
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru faptură
Într-o scumpă picatură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a facut cer strălucit
Cu bolta de mărgărit
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult se bucura
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curățat
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, Domnul te paște!
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul meu îmi spune
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugaciune
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se afla-n mine.

duminică, 6 decembrie 2009

Constatarea zilei

Mi-aș fi dorit să povestesc pe larg despre excursia în Athos. Din păcate, după doar o jumătate de zi în țară, lângă calculator, nu mă mai simt în stare să scriu despre asta. Am ajuns însă să meditez pe facebook despre emigrare și patriotism...
Văzând câtă lume se laudă pe fb/twitter că emigrează din cauză că a ieșit cine o ieși, mi-am dat seama de o definiție simplă pentru patriotism: să vrei să stai în țară și să schimbi ceva chiar dacă treaba se împute. Dar într-adevăr, dacă fiecare se gândește doar și mai întâi cum să-i fie lui bine indiferent de oricare din jur, atunci da, ne merităm orice soartă :|

joi, 26 noiembrie 2009

But we will always have the sunset :)


miercuri, 25 noiembrie 2009

O idee


Cum sună o serie cu flori uscate, în alb-negru? :)

luni, 23 noiembrie 2009

miChou - o varză. de fapt doar jumate

Heh, ce mă amuză gând găsesc în rarele vizite pe analytics (sunt un traffic whore doar în ceea ce privește fotoblogul), căutări de genul „michou blog o varza mihai balan”. Sunt curios cum arată omul care dă ditai query-ul pe Google (sau Yahoo, sau Bing, sau whatever).

luni, 16 noiembrie 2009

I'm famous. Sort of :)

St. Etienne

Deși fotografia cu biserica St. Etienne du Mont nu mi se pare chiar cea mai bună din cele trase la Paris, se pare că celor de la Schmap le-a plăcut suficient de mult încât să o includă în ediția 2009 a ghidului lor online al Parisului.

Dilemă în C pentru varză și orchestră

(sinceritate == a_spune_tot_ce_gândești ) ? sinceritate.e_un_lucru_bun('?') : break;

duminică, 15 noiembrie 2009

Vizuina mea



Cu o urmă de regret, mă despart de colțișorul meu, pentru care am mutat pereți și manageri. Asta e, sper să ne întâlnim din nou în mai :)

(nu, nu m-au dat afară, n-am plecat din țară, nu m-am apucat de trafic cu tutun :P )

luni, 9 noiembrie 2009

Ionesco

Uneori am impresia că trăiesc într-o piesă de teatru absurd. Că totul e o casă de nebuni tapițată frumos, în care fiecare trăiește în cubulețul lui de sticlă roz. Primul simptom e că am impresia că, evident, eu sunt cel sănătos și singurul care privește cu imparțialitate și raționalitate ce se întâmplă.
Uneori îmi doresc să pot să mă ridic și să ies din sală. Niciodată nu am însă curajul să o fac, sperând într-un final fericit, într-o frază care să facă toate nonsensurile să aibă sens sau chiar, un orice cât de mic, care să-mi dovedească totuși că mă înșel. Că nu e o casă de nebuni, că nu-i o piesă de Ionesco, ci că totul curge după șabloanele sociale acceptate.

Și totuși, din când în când, în zile ca azi, aș vrea să mă ridic de pe scaun și să părăsesc sala. Să-mi caut un spectacol unde se joacă o comedie, sau măcar o dramă din care să înțeleg și eu ceva.

duminică, 8 noiembrie 2009

Wishlist

În lipsă de altceva mai bun, lucrurile pe care poate o să arunc bani în viitorul apropiat:
LE: Motorola Droid se cheamă Motorola Milestone peste ocean. Inspirată denumire, ce pot zice :D

vineri, 30 octombrie 2009

For no reason at all



Am făcut poza asta în prima zi de Paris, în drum spre hotel. A fost genul de declanșare instinctivă, fără prea multe explicații. După ce am văzut-o pe ecranul aparatului, mi-a plăcut. Întors acasă, analizând-o pe îndelete, a rezistat valului destul de lung de selecții de poze pe care le-am urcat (și pe care le mai am de urcat).
Fără să am o explicație clară, am ezitat să o „expun” undeva. Obiectiv vorbind, mi-e clar că poza nu e decât un snapshot, cu vreo 5 oameni în cadru și o lumină dubioasă. Și totuși, e ceva inexplicabil la poza asta care nu m-a lăsat să o dau deoparte. Am momente când am impresia că e tocmai artificialitatea pozei (aproape) tuturor personajelor din ea, dar parcă doar atât nu e de ajuns.

Sunt eu nebun, sau chiar e ceva de capul pozei ăsteia? (nu mi se pare nici măcar excesiv de proastă, ca să pot să o pun la gazeta de perete rubrica „Așa nu” :D )

sâmbătă, 17 octombrie 2009

XBox + Halo = <3



În primul sau al doilea post de pe blogul vechi (fie-i URL-urile ușoare), ziceam că unul din motivele pentru care mi-aș lua XBox e să joc Halo 2. Acum că mi-am luat XBox, nu reușesc să găsesc neam un Halo 2.
Care to help me? :)

Aproape (ca-n) artă



Undeva în istoria cinematografiei, cineva s-a gândit s-o includă printre arte. Au existat voci pro, au existat voci contra, iar mie în momentul ăsta nu prea mi-e clar deloc dacă e sau nu[1].
De ce am început cu discuția asta de „e artă / nu e artă”? Pentru că tocmai m-a pocnit o realizare: și-n ceea ce privește jocurile video, se vede o evoluție (sau o diversificare) a stilului, destul de asemănătoare cu ce s-a-ntâmplat, bunăoară în pictură. O vreme s-a alergat cu orice preț după realism[2].
De la două palete monocrome care pocneau un pătrățel[3], la joculețe 2D cu imagini colorate care se plimbau pe ecran[4], la mișcare aproape 3D prin spații și ele aproape 3D[5], la mișcare cu adevărat 3D în spații full-3D și uneori foarte complexe și „deschise”[6], la modele și detalii din ce în ce mai realiste, până aproape de fotorealism, cu motoare de fizică și AI absolut excepționale[7].
Eh, și deși platformele hardware încep să ofere grade de realism din ce în ce mai ridicate, încep să apară titluri unde cel puțin în partea de expresie grafică se revine la expresii mai simple. Fie că vorbim de jocuri care arată foarte „cartoon-like” sau care sunt prezentate ca un film vechi cu tușe groase și zgârieturi, artișii plastici din spatele lor încep să experimenteze ceea ce alte generații de altfel de artiși plastici au încercat la rândul lor.
Dacă primele jocuri vag... „cubiste” să spunem că le-am văzut[8], tare-s curios cum ar arăta un joc impresionist, sau suprarealist :).
____
Notă: Titlurile și împărțirea menționate aici au la bază exclusiv experiența mea de „gaming” și bruma de istoria artei pe care mi-o mai amintesc. E posibil să existe inadvertențe istorice iar alții să găsească titluri mai potrivite pentru împărțirea făcută. Feel free to share :)

[1] Dacă mă iau după filmele văzute în ultimele 6 luni, atunci nu e artă, ci doar entertainement, și și ăla uneori ieftin de tot.
[2] Cu mici excepții, una dintre ele fiind XIII. Totuși, deja la momentul respectiv realismul era mult mai departe decât ce s-ar fi putut spera în urmă cu să zicem 10 ani.
[3] Pong anyone?
[4] Hai că aici e simplu: orice de la Pacman la Prince of Persia (da, primul, cel de pe PC, de acum mai bine de 15 ani)
[5] Doom și toate clonele de după el
[6] Quake este întemeietorul genului, dar cred că e destul de important și Descent, ca unul din jocurile care a introdus primul mișcare în *chiar* toate direcțiile.
[7] Let me hear you say „Havok” :) -- asta însemnând o grămadă de titluri de la Half-Life 2 până la Star Wars: The Force Unleashed. Plus o sumedenie de alte engine-uri de materiale, AI, fizică, etc.
[8] Printr-o forțare și o extensie de termen aici mă refer la jocurile prezentate comic-book-ish, sau cu grafică altminteri minimalistă în sensul texturilor/contururilor/acurateții reprezentării.

joi, 10 septembrie 2009

Social sau informațional?

Întrerup seria posturilor călătoare pentru o idee care m-a pocnit azi în timp ce ieșeam de sub un duș fierbinte și reconfortant.
Ideea s-a cristalizat în jurul a două „artefacte” umoristice: primul din ele, o mini-caricatură dintr-o stație de metrou din Lausanne pe tema controversei iscate de posibilitatea introducerii actelor de identitate biometrice. Protagonistul caricaturii, spunea un lucru foarte adevărat: „Vous voulez tout savoir sur moi? Alors allez sur ma page de Facebook”[1]. Al doilea, un banc care a circulat pe net în multe feluri, despre blogger-ul care merge la spovedanie[2].
Dar dincolo de hazul (de necaz sau nu) al celor două situații e o realitate care mie îmi este destul de inconfortabilă. Aceea că în frenezia de a publica informații despre viața noastră pe tot felul de rețele „sociale”, respectiv de a aduna detalii despre viața celorlalți, se pierde esențialul: interacțiunea cu ceilalți, pentru acest schimb de informații. Pentru că, din punctul meu de vedere, până la urmă nu doar informațiile efective contează în contextul ăsta, ci experiența comunicării directe, experiența „socializării”. Care dispare în condițiile astea, sau se reduce la replici de tipul „Ah, ce mai faci am văzut că ai mai umblat pe nu știu unde” / „Dude, ești OK, că ai scris X și Y pe blog”. Și atunci nu-i OK. Sau cel puțin eu unul nu mă simt deloc OK...

Până la urmă cum e? Sunt singurul care vede așa lucrurile?

____
[1] „Vreți să știți totul despre mine? Mergeți pe pagina mea de Facebook”
[2] Blogger-ul la spovedanie: „Părinte, am păcătuit”. Preotul: „Știu, ți-am citit blogul”.

miercuri, 9 septembrie 2009

L'inconnue

A une charmante inconnue etudiante a l'EPFL ;-)

 
 

Swiss diaries - la final

Am promis că o să încerc să țin o cronică relativ liniară și zilnică a călătoriei. Din păcate, nu mi-a trecut prin cap că ștecherele Schuko nu sunt tocmai compatibile cu prizele din Elveția/Franța. Astfel că am rămas repejor fără laptop. O să revin cât de curând cu povești și cu pozele promise :)

vineri, 4 septembrie 2009

Swiss diaries - Day 1

The not so Swiss morning
Am făcut ce-am făcut și-am prins toate mijloacele de transport (cel puțin până acum, sper să nu continui și la trenul Geneva - Lausanne) pe ultima sută de metri. Dacă trenul spre Otopeni l-am luat cu ~7 minute înainte de a pleca, în ceea ce privește avionul lucrurile au fost un pic mai extreme (adică era să-l pierd :D). Cum am reușit performanța asta? Pai de ultima oară când am zburat (acum 3 ani, spre Redmond), am uitat că procesul de până la îmbarcare durează ceva mai mult, așa că m-am îndreptat spre Gate 5 (de unde pleca zborul meu) abia când s-a afișat pe panouri că începe îmbarcarea. Iar dacă pentru celelalte zboruri timpul între începerea îmbarcării și plecare era de măcar 35-40 de minute, în cazul meu au fost doar 20 de minute. Așa se face că am urcat în avion cu 5 minute înainte de ora declarată de plecare, după ce în prealabil am și fost „dat prin stație”. Acum când mă uit în urmă mi se pare fun și un pic „Home alone”-ish, dar atunci am tremurat un pic :)).
În altă ordine de idei Iepure este bine și-și continuă ședințele foto itinerante ;-).

Swiss after-noon
Iată-mă la căldurică, într-un laborator din EPFL fără conexiune la internet acum cu conexiune la Internet, după o masă copioasă la un restaurant tailandez și un drum dus întors pe bicicletă prin aerul proaspăt al serii de după ploaie.
M-am bucurat ca un copil mic când m-am văzut deasupra Elveției, când am admirat căsuțele miniaturale de la înălțimea la care eram când am trecut ca-n filme sau ca-n desenele animate prin stratul gros de nori care s-a scuturat binișor de ploaie.
Și trebuie să recunosc, că până acum e un loc absolut superb. Are ceva magic, ceva de poveste, poate și unde rezonează cu multe amintiri și vise de-ale mele destul de vechi. După cum îi spuneam lui Ștefan, ăsta e locul ideal unde să te retragi când ești bătrân și ai o grămadă de bani :)

Tonight's plans
O dată ce terminăm de reparat niște servere pe aici prin „data center-ul” de la EPFL (any LVM gurus around? :D), putem să o declarăm o zi încheiată și să ne ducem acasă să facem planuri pentru Paris și un somn pe care eu unul abia-l aștept.
PS: Dacă mă întorc flămând și fără bani este pentru că mi-am dat toți banii pe benzi desenate (am văzut la un magazin Spirou, Le Petit Spirou, Yoko Tsuno și multe, multe altele :D )
PPS: Poze poate mai târziu pe seară, cel mai probabil avându-l ca protagonist pe Iepure ;-)
PPPS: O să mai urmeze astfel de însemnări pe care chiar dacă nu le voi publica „în timp real” vor fi consemnate cât mai aproape de momentul întâmplării.

sâmbătă, 29 august 2009

Ivanovo

Am promis că o să revin cu detalii asupra excursiei la Ruse. Încă nu am gata toată povestea, dar vă las cu două panorame făcute la Ivanovo, explorabile cu SeaDragon [Atenţie! Necesită Silverlight!].

joi, 27 august 2009

Ghost

Aproape transparent, cât să vezi prin mine. Dacă numai te-ai uita...
My ghost
[ no photoshop, no gimp, no post-processing -- just playing with light :) ]

marți, 18 august 2009

Nedumerire

Motto: «Aşa e soarta boului -- viţel adult,
Să stea la poarta noului, niţel mai mult»

Povestea pe scurt: Vodafone suge cum speram să nu aflu vreodată că suge.

Povestea pe lung: Pentru că recent m-am hotărât să îmi pun ghearele cât mai repede pe un HTC Hero şi pentru că un aşa mobil, merită un abonament mai spălat decât cel standard de 3€, mi-am zis să-mi caut ceva mai bun. Am găsit minunatul abonament Vodafone eComplet şi pentru că azi tot aveam drum pe la magazinul Vodafone de pe Vasile Milea am zis hai să o fac şi pe asta, să-mi schimb abonamentul. Ajuns acolo însă, stupoare: se pare că respectivul abonament se poate face doar pe internet. Am vorbit cu o tanti de la Relaţii cu clienţii (prin telefon, la *222, că cei din magazin ziceau că ei nu ştiu şi nu pot). Care mi-a bălmăjit ceva, că se poate schimba abonamentul, dar doar de pe internet. Bun, am băgat la cap, am mai discutat cu un consultant de vânzări de acolo care mi-a confirmat că pot să-mi schimb abonamentul curent cu cel de pe site, dar doar cu un cont MyVodafone şi m-am întors voios acasă. Unde s-a produs stupoarea: minunatul abonament poate fi cumpărat, online, dar doar ca abonament nou, cu număr nou. Nici chip să-l pot folosi pentru a înlocui actualul abonament destul de răpciugos.
Cu chiu cu vai am reuşit să prind un operator uman la *222, asta după vreo 3 telefoane închise la capătul răbdărilor îmbătrânind lângă meniurile de voce. Unde am avut parte de vreo două redirectări, pentru că evident că primul operator pe care l-am prins (butonând oarecum haotic opţiunile, cu nişte hinturi de la Alex Brie de pe blog) nu avea treabă cu abonamente şi prelungiri de abonamente. Deşi nici a doua tanti cu care am vorbit (şi-al cărei nume-mi scapă) nu avea treabă cu domeniul ăsta ci cu achiziţiile prin Vodafone Shop. Şi care s-a decis să-mi curme zbuciumul şi suferinţa trântindu-mi un „Nu se poate!” urmat de o tăcere lungă, la întrebarea mea dacă pot să schimb un abonament existent cu minunatul şi exclusiv-în-Vodafone-Shop-ul Vodafone eComplet. Aici s-a terminat discuţia mea scurtă cu serviciul de relaţii cu clienţii de la Vodafone şi a început căutarea alternativelor la Orange. O să mă mai gândesc ce fac până pun mâna pe Hero, dar Vodafone şi-a luat un sac de bile negre la faza asta.

Iar în final poate-mi explică şi mie cineva, eventual cu mai multe şcoli economico-psiho-sociale ca mine: care-i ideea în a oferi abonamente cool doar noilor clienţi iar celor vechi a le băga pe gât abonamente mai mari şi mai scumpe? Mai ales în condiţiile în care mai nou poţi zbura cu număr cu tot la alt provider (iar Orange are nişte oferte care mi se pare că sună mai mult decât bine).

duminică, 5 iulie 2009

(im)perfection

Umbre-la

nu mai departe de ieri, Ştefan mă întreba pe marginea acestei poze, ce-i cu vignetarea excesivă din ultima tranşă de cadre urcate pe flickr. i-am dat un răspuns - acum îmi dau seama - parţial. abia după ce am înghiţit pe nerăsuflate vreo 5 pagini de aici mi-am dat seama care e motivul: uneori, imperfecţiunea tehnică poate spune o poveste (cel puţin) la fel de bine ca şi perfecţiunea tehnică; când eşti asaltat de detalii, când poţi să numeri firele de nisip şi frunzele copacilor, ajungi să nu mai vezi plaja, pădurea, povestea de sub noianul detaliilor care se luptă pentru un pixel de pe retina ta [1]. şi de-aceea, uneori, un cadru soft, vignetat zbanghiu şi eventual cu culorile într-o rână transmite mai uşor şi mai direct o emoţie, te face să visezi şi să cauţi, decât o imagine de zecemegapixelicarestrigăperfecţiune.

____
[1] am realizat foarte pregnant faptul că mai multe detalii nu e neapărat egal cu „mai bine” acum aproape un an când, vizionând pentru prima dată la cinema un film digital, deşi la început am fost suprins de multitudinea şi calitatea detaliilor, în mai puţin de un sfert de oră, renunţasem să mai iau în considerare mulţimea de detalii, filmul apărându-mi deci mai blurry decât unul „clasic”

luni, 22 iunie 2009

Nebunia furtunii

Saşa
Era liceu şi-o furtună asemănătoare. Stăteam pe balcon şi ascultam ploaia visând la iubiri care n-au fost niciodată. Nu-mi vine să cred că au trecut 8 ani deja.

miercuri, 17 iunie 2009

Tonight's highlights

  • promit că de mâine mă apuc de treabă (da - încă mai merg la serviciu, da - nu mi-am luat vacanţă (încă :D ))
  • abia aştept ziua de vineri; se anunţă deja foarte interesantă şi fotografică, mai aştept încă nişte confirmări
  • pentru că exporterul de la Yahoo!360 e preaf pământ m-am pus pe scris un crawler de astfel de bloguri în Python. E aproape gata. Poate săptămâna viitoare o să aibă şi un UI (ceva recomandări pentru UI rapid în Python - pe Windows de preferinţă?)
  • mi-am reintrat în mână cu „apucăturile” de QE. Până la urmă-mi place :)
  • în seara asta însă, we code :)

luni, 15 iunie 2009

You can call me Al

Fuse, fuse şi se duse. Diploma. Mi-a lăsat o mare impresie de teatru absurd. Dacă Eugen Ionescu ar mai fi trăit şi ar fi făcut Poli sigur ar mai fi scris vreo 2-3 volume. :)

În altă ordine de idei, pentru cei care încă nu şi-au terminat de scris diploma şi s-au gândit să o facă folosind LaTeX am compilat aici câteva resurse zic eu utile. Ce o să găsiţi acolo:
  • Babel şi scrierea cu diacritice în LaTeX (deşi în PDFul generat nu e chiar search-friendly din punct de vedere al diacriticelor)
  • Comenzi pentru inserarea de imagini
  • Scurt tutorial de Highlight 2.9 (e un pic mai tricky decât pare la prima vedere)
  • Exemplu de algorithm2e
  • + altele

joi, 4 iunie 2009

Bits of storm

Ieri m-a prins furtuna la serviciu, aşa că am zis să încerc să înregistrez şi eu ceva. Iată mai jos ce a ieşit:

duminică, 31 mai 2009

Why should beauty matter?

«In Greek, the word, kalos, carries a double meaning: it can mean “good,” and it can mean “beautiful.” The same is true of the Hebrew word tov. It is these words that we find in Genesis when God says that creation is “good.” I believe that the double sense of these words are both true. To know the goodness of creation is also to know its beauty (nor can they truly be separated).»
de aici.

vineri, 22 mai 2009

eLiberatica - day 1 - TBD

Programul zilei de mâine azi:
  • 0900 - 1300 - Plenary tracks, socializare pe ici pe colo, posibil multă plictiseală (eventual cu excepţia „discursului televizat” al lui Stallman) - AN010 şi împrejurimile
  • 1300 - 1400 - *FOOD*
  • 1400 - 1420 - Participating in a World of Choice: practical aspects about Open Source and Microsoft- AN010
  • 1420 - 1450 - The Open Source effect in the Storage world (SUN presentation) - AN010
  • 1500 - 1530 - Latest Mozilla news - AN010
  • 1530 - 1600 - Concept Application Server and GyroGears – an open source system to build "cloud" solutions- AN010
  • 1610 - 1630 - Learn about new things (a surprise presentation) - AN015
  • 1630 - 1700 - XWiki: Enterprise Rapid Application Development, The Wiki Way - AN015
Programul de sâmbătă îl mai negociem atunci :)

marți, 19 mai 2009

Today's latest

Timpul care curge...

  • după o prezentare/discuţie cu Diana şi Magda mi-am dat seama că de fapt habar n-am ce vreau sa fac mai departe
  • sunt momente când replici de tipul «te ştiu de pe blogul myadobe» / «îţi ştiu blogul» mă fac să mă simt ca un idiot. ca un idiot care locuieşte-ntr-o peşteră
  • încerc să-mi impun să nu mai fac nici o investiţie în echipament foto până ce nu încep să dau şi nişte rezultate; momentan nu sunt nici la călcâiul broaştei din punctul ăsta de vedere
  • în unele chestii lucrurile sunt mult mai simple atunci când *nu* ai bani
  • când văd cum încep să se precipite lucrurile în jurul meu mă întreb dacă nu sunt cu mult mai inconştient decât îmi spun mie însumi că sunt

vineri, 15 mai 2009

Beer#2

...adică a doua bere băută cu echipa Dreamweaver (deşi mai corect ar fi a doua ieşire la bere cu ~ ). Prima a fost într-un cadru mai mixt, dar o mare parte din oamenii de atunci au fost şi azi. Nu pot spune decât că mă bucur că ce am constatat atunci s-a verificat şi acum. Iar faptul că deşi lumea deşi se simte ca o familie mare (unii ajungând până la 16 ani de istorie comună) no-name-i ca mine se pot simţi foarte în apele lor şi foarte „welcome” nu e decât bine :)

Aş spune mai multe, dar după Ursus + Pinot gris nu mai sunt foarte coerent :D

joi, 7 mai 2009

Clouds

Clouds

Uneori, optimismul trebuie să nu fie doar declarativ.

Adăugire la Adobe Developer Day

Pentru că Ştefan m-a bătut la cap legat de aspectul ăsta, iată încă vreo 3 motive ca să veniţi la Adobe Developer Day:
  • Mâncare/băutură gratis + goodies
  • Oportunitatea de
    • a vorbi cu ingineri din echipele Adobe (AIR, Dreamweaver, Customer Care, etc.)
    • a-i pune întrebări lui Ben Forta şi evangheliştilor Adobe din România
    • a scăpa de o zi de muncă la birou şi de şef
See you there!

miercuri, 6 mai 2009

Mama tuturor Flex Camp-urilor

Se pare că ediţiile trecute de FlexCamp au mers suficient de bine, astfel încât cei de la Adobe România au decis să organizeze un FlexCamp-al-FlexCamp-urilor. Despre ce e vorba?
Pe 19 mai, la Hotel Intercontinental va avea loc «un mega-super eveniment de Flex/Flash/AIR/Tehnologii web/RIA/ColdFusion si ce mai vreti voi.» [sursa myAdobe]. Va fi o sesiune principală şi două trei bootcamp-uri paralele, pentru toate nivelurile:
  • Introduction to Flex and AIR Bootcamp
  • LCDS, BlazeDS Advanced bootcamp
  • Micro-architecture of Enterprise Applications in Flex
Pentru că bootcamp-urile de introducere şi cel de LCDS/BlazeDS sunt sold-out de ceva vreme, ele vor fi repetate cândva în viitorul apropiat, live şi online (detalii aici).
Pentru mai multe detalii şi înscriere mergeţi pe myAdobe şi... să ne vedem sănătoşi pe 19 Mai!

joi, 30 aprilie 2009

Alţii despre drumurile de la noi.

via chromasia (doar bold-ul îmi aparţine):
comment by Libby at 08:59 PM on 29 April, 2009
After three days hard driving Dave and Craig have reached Veliko Tarnovo, Bulgaria. On Monday they covered England, France and Belgium; Tuesday they made amazing progress though Holland, Germany, Austria and Hungary. Today it took 13 hours to cross Romania (!), but they are now on the final stretch, and should reach their destination within the hour!
If all goes to plan, the internet should already be installed and working and they will pick up a router sometime tomorrow. By the evening they should be updating chromasia and ID7 and tweeting again!

joi, 23 aprilie 2009

+

+


Paştele la Putna, cu return prin Aiud. Imagini şi cuvinte, mai încolo...

luni, 13 aprilie 2009

So...

...cică mergem la eLiberatica :)

eLiberatica 2009 - The Benefits of Open and Free Technologies Conference

miercuri, 8 aprilie 2009

Souviens-toi



Souviens-toi
Asculta mai multe audio Muzica »

Melodia asta aproape mereu îmi aduce o jumătate de lacrimă-n colţul ochiului. Nu mi-e încă foarte clar de ce :)

marți, 31 martie 2009

24-7 Episode 2: The tripod menace

...or the lack thereof.
Acum 10 minute s-a terminat perioada de trimitere pentru repriza a doua de 24-7, un fel de mini-concurs organizat de Vlad pe fototarget. Spun mini-concurs, dar aduce mai mult a un fel de proiect/teme de casă, ca să zic aşa. Două săptămâni, trei teme şi douăzeci de participanţi. „Miza”? Feedback constructiv de la un juriu pe care cel puţin eu îl consider avizat (deşi „avizat” mi se pare un cuvânt prea mic :) )
În urmă cu două săptămâni şi ceva, când s-a dat drumul la înscrieri pentru ediţia a doua, m-am pus pe listă fără prea multă încredere şi entuziasm. Motivul principal: lipsa vreunei idei revoluţionare şi mai ales convingerea mea că şi dacă aş avea n-o să apuc să le pun în practică. Temele au fost însă mult mai prietenoase (din punctul meu de vedere) astfel că au început să-mi mişune repejor câteva idei prin cap. Însă, ca orice student care se respectă, evident că am lăsat „implementarea” lor pe ultima sută de metri, adică pe weekendul care tocmai a trecut.
Atâta doar că-n weekendul ăsta, mai nimic nu mi-a ieşit cum îmi plănuisem şi cum mă gândeam eu că aş vrea să iasă, cel puţin legat de 24-7. Ieşirea la Floreşti-Prahova am anulat-o pentru că n-am reuşit să mă scol suficient de devreme şi-n plus am cam zăcut toată ziua, deci ideea pentru „Va disparaitre” era cam compromisă. Ulterior am aflat că am rămas şi fără model pentru „Body language” aşa că deja începeam să mă gândesc cum să sune mailul prin care-l anunţ pe Vlad că nu mai trimit nimic tura asta. A existat totuşi şi o veste bună, şi anume că fotografiile se pot trimite până luni la 23:59, ceea ce pentru mine a însemnat că mai sunt încă „în cursă”.
Planurile pe duminică presupuneau o mică ieşire în GreenTea, urmată (sau precedată) de recuperarea trepiedului, întru realizarea eficientă a măcar unei teme din cele 3. GreenTea a fost, trepied nu a fost, dar măcar am reuşit să scot nişte cadre cu o vagă urmă de potenţial pentru „Va disparaitre”, ocazie cu care am folosit cu spor maxim filtrele care începuseră să strângă praf în sertarul lor (un ND4 + un PL-CIR - da, suprapuse :) ) N-a ieşit nici pe departe pe cât de interesant mi-aş fi dorit cu atât mai mult cu cât am certitudinea că dacă-mi dădeam mai mult un pic efortul, putea ieşi ceva mult mai fain. Aşa, pot spune că am luat-o pe cărări clasice. Seara de duminică a venit cu încă o veste bună, astfel că mi-am găsit un nou model pentru „Body language” (mulţam fain, Irina :) )
Astfel că luni, după o repriză de umblat prin măruntaiele codului pe care lucrez, ne-am pornit spre o locatie undisclosed pentru o tură de fotografii în lumina apusului peste Militari. Fotografiile au ieşit faine - mi-a fost destul de greu să aleg una, dar mai ales, a fost o experienţă foarte plăcută să pozez cu Irina. Un exemplu foarte bun de situaţie în care atitudinea face totul.
Cum aveam deja 2 din 3 cadre gata, cel puţin la nivel de RAW data, m-am îndreptat cu pas săltat spre casă, în speranţa că mişcarea o să le prindă bine neuronilor mei şi o să bubuie vreo idee măreaţă. Ideile măreţe au venit sub forma unor lecţii de mecanică a solidelor, când a fost nevoie să improvizez o modalitate de-a emula un trepied (pe care nu l-am recuperat încă) pentru a agăţa aparatul la un nivel fotografiabil, respectiv pentru a priponi unul din bliţuri (care nu are talpă). De ajutor mi-au fost un cuier (pentru cameră), asezonat cu un fular şi o geantă de laptop (don't ask!), respectiv o husă de piele de la o Smena Simbol (pentru bliţ).
Trebuie să menţionez că nici la Auto-portret nu m-am ţinut de ideea şi planul originale, dar sunt ceva mai mulţumit de rezultate. N-am nici un fel de idee despre cum ar fi ieşit cealaltă variantă, ceea ce înseamnă că pot să o încerc şi pe aia cu spor mult :)
Unde vroiam totuşi să ajung? Concursul ăsta m-a făcut să realizez ce important e să scoţi nasul din cutie, să spargi un pic cercul vicios al lui am văzut-[am încadrat]-am declanşat şi să încerci să faci ceva premeditat, cu un scop şi o finalitate. Spun asta pentru că m-am suprins gândind lucruri pe care eu nu mă vedeam gândindu-le prea curând, uitându-mă la lucruri la care altminteri probabil că nu m-aş fi uitat. Nu neg, probabil că fotografiile mele mai au încă o tonă de bube şi sunt probabil destul de pe lângă, dar eu din toate astea simt că am ieşit câştigat. Şi până la urmă cred că asta e ceea ce contează :)

luni, 23 martie 2009

Atitudini

Deşi de un ton foarte vehement, pot spune că manifestul-comunicat al părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă, nu m-a luat prin surprindere ( articolul original aici, link în pagină aici). Spun asta nu cu superioritate, cu aroganţă sau cu „v-am spus eu”. Pur şi simplu, nu de puţină vreme, multe din lucrurile spuse de părintele Justin se discutau în cercurile ortodoxe din România (şi-aş crede că nu numai). Eliberarea primelor paşapoarte biometrice, a constituit doar factorul declanşator pentru comunicatul părintelui. Într-un fel, pot spune chiar că m-am bucurat să văd că încă mai există oameni în Biserica Ortodoxă capabili să ia o atitudine fermă şi deloc comodă.

Acestea fiind spuse, mult mai mare mi-a fost deci mirarea când am citit editorialul din ediţia de februarie a revistei PHOTO Magazine (link în pagină aici). Care discuta, într-un PS adăugat în preziua trimiterii la tipar, pe un ton aproape la fel de vehement, problema paşapoartelor biometrice.

Când mi-au căzut ochii pe editorialul din martie, un pic înainte de vreme, locul uimirii a fost luat mai degrabă de mulţumirea unui articol mai balansat, mai bine scris, dar mai ales, mai puternic (link în pagină aici). Şi, pe undeva, m-am bucurat că există oameni care-şi pun problema în termeni de „greutatea sufletului nostru”.

În încheiere, îmi permit un citat:
Opţiunea la care vom adera cântăreşte la final exact cât greutatea sufletului nostru.

Ataşate în continuare, sunt cele trei materiale menţionate:


Comunicatul părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă

Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice - dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei - 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie - scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei“(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele şi permisele auto acest cip biometric ce conţine amprenta digitală şi imaginea facială. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor - ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea - şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei - păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenism, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă - „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” - păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit - ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor - de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră - în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice - stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi - în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009


Editorial PHOTO Magazine februarie

Ştiu, ar trebui să încerc să scriu despre fotografie, despre conţinutul revistei, despre proiectul lui Rachel Schmeidler care ironizează fascinaţia bolnavă pe care starurile continuă să o producă în subconştientul nostru, despre universul subacvatic tulburător creat de Jason Taylor sau despre nudurile suspendate ale lui Dean Fidelman. Dar nu pot.
În momentul de faţă, cred că toţi ar trebui să lăsăm la o parte ceea ce facem în viaţa de zi cu zi şi să protestăm, într-un fel sau altul, înainte de osificarea confortabilă a unei noi dictaturi mondiale, manifestată zilele acestea în ţara noastră prin adoptarea Legii 298/2008. Dacă nu o vom face, copiii noştri nu ne vor ierta niciodată laşitatea.

Un vrăjitor avea o turmă de 300 de oi, pe care le creştea în pădure. Într-o zi, a venit un lup şi a mâncat o oaie. De frica lupilor, bietele mioare s-au speriat şi au început să nu mai mănânce, fiind atente în permanenţă la lupi. Şi pentru că nu mai mâncau cum trebuie, au început să slăbească, ceea ce vrăjitorul nu putea tolera. Aşa că, pentru a nu i se ofili întreaga turmă, vrăjitorul le-a hipnotizat, una câte una, inducându-le convingerea că fiecare în parte era de neatins pentru lupi. Oile au început din nou să pască liniştite, îngrăşându-se la loc. Din când în când, lupii mai mâncau câte una dintre ele, dar celelalte erau foarte liniştite că lor nu li se poate întâmpla nimic, iar turma prospera. Vrăjitorul aşijderea.

În alte locuri, în alte vremuri, îmi amintesc de ziua în care România a fost admisă în Uniunea Europeană. Ce bucurie m-a învăluit, câtă mândrie, în sfârşit deveneam europeni, nu mai aveam nevoie de vize şi se preconiza o creştere economică spectaculoasă. Scenariile apocaliptice, cu guverne mondiale, grupuri de interese formate din masoni sau bilderbergi, mi se păreau bazaconii demne în cel mai bun caz de un zâmbet condescendent. Ce conta atunci era coaja de pâine aruncată de mai-marii Europei. Astăzi, râsul mi s-a şters definitiv.

La directiva UE, în România a intrat în vigoare Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice. Nu mai intru în detalii, toată lumea ştie ce implică: începutul controlului total. La nivel de ţară, la nivel european, dacă ni se solicită. Sau, dacă pericolul e internaţional, la nivel mondial. Ceea ce se pare că uită toată lumea este că aproape toate dictaturile lumii au început cu instaurarea unui sistem de urmărire şi control total. Inclusiv comunismul, deşi metodele erau mai primitive, raportate la standardul tehnologic al vremurilor respective. Cum Dumnezeu de uităm atât de repede e pentru mine de neînţeles. Până la momentul în care poliţia o să ne bată la uşă ca să ne percheziţioneze casa pentru că în dialogurile noastre telefonice am folosit de prea multe ori un termen considerat periculos sau pentru am navigat pe Internet pe site-uri suspecte, nu mai e decât un singur pas. Politicienii ne asigură că nu avem de ce să ne temem, că oamenii buni pot să stea liniştiţi. Doar asigurările lor îmi sunt de ajuns ca să îmi intre frigul în oase. Scenariul din „1984” părea total ireal pentru Europa civilizată din urmă cu 50 de ani. Nu a fost nevoie decât de prăbuşirea turnurilor gemene şi, ca şi când ar fi împlinit un plan stabilit dinainte, un întreg mecanism de tip totalitar s-a pus încet, dar sigur în mişcare. În SUA nu mai poţi intra decât amprentat, în Londra din secunda în care ai ieşit pe stradă te filmează cel puţin o cameră de luat vederi, iar mobilul îţi divulgă în fiecare secundă locaţia, oriunde ai fi în lume. Încetul cu încetul, roţile tăvălugului intră acum şi în România. Să fie libertatea noastră preţul plătit pentru acceptarea în UE, pentru intrarea în civilizaţie? Acolo unde e, Orwell se va fi tăvălind de râs în momentul acesta. Dacă nu cumva de invidie.
harris.wallmen@mtr.ro

P.S. E chiar ziua în care trimitem revista la tipar. Pentru a-mi alimenta paranoia, aseară am auzit la ştiri că în Ilfov s-au eliberat primele paşapoarte biometrice, cu cip de recunoaştere şi urmărire. Suntem obligaţi de Uniunea Europeană să facem acest lucru, condiţionându-ne intrarea în Spaţiul Schengen. Ca să ţi se elibereze acest act, condiţia obligatorie este amprentarea. Suntem ca vitele duse la însemnat, ca evreii tatuaţi cu numărul de identificare, ca păsările cărora li se ataşează inelul la picior. Începutul condiţionării nu mai e o chestiune care se face pe ascuns, ci la lumina zilei, iar cei mai mulţi se pare că îmbrăţişează acest lucru cu seninătate. Dacă vrei să mai călătoreşti în viitorul apropiat, nu o mai poţi face decât cu acest cip, în urma amprentării. Cât va mai dura până când acest cip ne va fi implantat sub piele? Cât va mai dura până când acest cip va fi introdus copiilor nou-născuţi sub formă de vaccin? Cât va mai dura până când nu vom mai putea cumpăra nimic fără acest cip? Vreţi să vedeţi ironia în toate acestea? Produsul creat de Applied Digital Solutions se numeşte Digital Angel. Îngerul digital.


Editorial PHOTO Magazine martie

Pe cont propriu
Timpurile se accelerează. Războiul nu mai înaintează târâş prin tufişuri, ci tropăie pe palierul din hol. Fotografia câştigătoare la World Press Photo 2009 e o oglindă perfectă a ceea ce se întâmplă în acest moment în lumea întreagă. Criza nu mai e a societăţii, ci a devenit pentru fiecare din noi una personală - financiară, etică, existenţială, ca o hidră cu mai multe capete. Mai devreme sau mai târziu – oricum, foarte curând - cea mai grea întrebare din lume ne va fi adresată tuturor. Ce o să răspundem?

Fotografia americanului Anthony Suau reprezintă un ofiţer de poliţie din Cleveland însărcinat cu evacuările forţate, care cercetează o casă deja abandonată de proprietarul incapabil să mai plătească ratele la bancă. În cazuri disperate, mulţi dintre cei ce urmau a fi aruncaţi în stradă nu au vrut să renunţe de bunăvoie şi au opus rezistenţă cu arma în mână. Aşa că poliţia a trebuit să ia măsuri. În Cleveland, aproape că nu există nicio stradă de pe care să nu fi fost expropriat cel puţin un om. Iar modelul se extinde în întreaga lume, lent şi implacabil. Băncile sunt tancuri nemiloase, balauri care vin să îşi ceară tainul. Şi o fac fără niciun fel de afecte, punând arma la tâmpla oricui.

Evenimentele se precipită. În luna decembrie a acestui an, la nivel mondial vor fi implementate măsurile dintr-un normativ numit Codex Alimentarius, care ne va afecta pe absolut toţi. Legea impune norme severe în ceea ce priveşte produsele alimentare. Intenţia acestui codex, indiferent cât de SF sună la prima vedere, este punerea în afara legii a oricărei metode alternative în domeniul sănătăţii (terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor) şi a tot ceea ce ar putea constitui un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice. (Nu mai departe de ţara noastră, renumita companie naţională Plafar, care se îndeletniceşte cu terapiile naturiste, după ce a fost devalizată ani la rândul, a fost cumpărată recent pe bani de nimic de una dintre cele mai puternice companii farmaceutice din lume.)

Telefoanele ne sunt ascultate, fiecare deplasare poate fi detectată prin intermediul mobilului, paşaportul are un cip biometric, iar pentru obţinerea lui autorităţile ne amprentează. Ani de zile, mai mult inconştienţi decât conştienţi, hipnotizaţi şi condiţionaţi de la naştere de şcoală, biserică sau societate, ne-am legat singuri aceste lanţuri de mâini şi de picioare: am luat împrumuturi de la bănci (peste 90 la sută dintre salariaţii români au credite), care ne-au transformat în sclavi pe viaţă (nişte sclavi fericiţi, până de curând), am îmbrăţişat cu entuziasm telefonul mobil, devenit între timp dispozitiv de urmărire, ne-am bucurat ca disperaţii de libertatea de a călători, pentru ca acum să trebuiască să renunţăm de bunăvoie la libertatea personală ca să mai putem face acest lucru, şi ne-am obişnuit să cumpărăm compulsiv mormane de hrană moartă din hipermarketuri, uitând că încă mai trăiesc ţărani care cultivă alimente sănătoase.

Exultăm cu adevărat numai dacă facem shopping, iar când nu ne putem împlini acest deziderat, suntem deprimaţi. Între timp, economia se prăbuşeşte, iar zidurile ridicate de guvern, autorităţi, corporaţii şi bănci se înalţă pe zi ce trece. Şi cu toţii părem sedaţi sau în negare. Într-un interviu recent, profesorul Ovidiu Hurduzeu vorbea despre reprezentanţii tinerei generaţii din întreaga lume şi noua trinitate la care se închină, denumită amar-ironic prin acronimul TBC - Tehnologie, Bani, Confort: „În anii ’60, ’70, guvernele occidentale şi comuniste tremurau de frica mişcărilor studenţeşti.

Cine se mai teme astăzi de tinerii «cool» branşaţi la iPod-uri, «mobiluri» şi videogame-uri? Cui îi pasă de «chat»-ul lor teribilist de pe Internet? Idealul tânărului recent nu este să fie un revoltat, ci un «maleabil»”. E timpul să realizăm că ne aflăm într-o închisoare. E timpul să înţelegem că noi înşine suntem închisoarea. “The times they are a-changing”, profeţea Bob Dylan în 1964. La mai bine de 40 de ani, vine clipa pentru fiecare dintre noi să alegem. E o alegere de proporţii biblice, cosmice. Credit sau independenţă? Mobil sau intimitate? Codex sau sănătate? Paşaport sau libertate? Alegerea e teribil de greu de făcut, pentru că ne-am obişnuit cu confortul, în toate formele pe care le îmbracă. E vremea să renunţăm la acest confort. Opţiunea la care vom adera cântăreşte la final exact cât greutatea sufletului nostru.

duminică, 22 martie 2009

Long forgotten memories

Dintr-un jurnal digital pe care l-am ţinut 2 zile şi l-am uitat printre fişiere 2 ani:

Miercuri 1449, 03-01-2007
De fooooarte multă vreme nu am mai visat atât de frumos. [...] De dată asta însă a fost ceva cu totul şi cu totul special, un vis din ăla în prag de dimineaţa, din care te scoli direct, fără să îţi dai seama când ai făcut trecerea de la vis la realitate. Iar dacă pe lângă asta, când te uiţi pe fereastră mai şi ninge, atunci ai aproapte toate ingredientele pentru o dimineaţă perfectă.

duminică, 15 martie 2009

3 imagini tari

1, 2, 3

luni, 9 martie 2009

Anchor sunsets

Nu zic mai multe, sper doar să iasă pe cât de interesant mi l-am imaginat eu. În cel mai rău caz revin cu detalii la începutul lui iunie ;-)

duminică, 8 martie 2009

workshop AT matusciac DOT eu - the story

Cu multă întârziere mi-am făcut şi eu ordine printre pozele de la workshop, aşa că pot să mă apuc să spun şi povestea, mai pe larg. N-o să pun aici toate pozele pe care le-am pus pe net, o să fur câteva poze de la Alex, dar sper să vă placă şi să urmăriţi şi blogul celălalt :P
Cu niţel noroc şi cu ajutorul lui Octav, am reuşit să găsesc locul. A fost nevoie să apară şi Vlad şi Ruxandra ca să ne facem curaj să intrăm în curtea din care se auzea un câine lup (pui) foarte zglobiu şi bine hrănit. Ne-am cunoscut, ne-am instalat, am socializat mai mult sau mai puţin, am schimbat o vorbă sau un fum de ţigară pe balcon. [Cu ocazia asta am aflat şi că aş fi faimos :)) - dacă îi dăm crezare Alexandrei :D ]
Behind the curtain
Alexandra a făcut deschiderea oficială, ea fiind sufletul şi artistul din workshop. A fost frumos, a spus lucruri adevărate, lucruri care - mai apoi - mi-au dat de gândit. Apoi, pentru un pic de efect surpriză, a urmat o scurtă sesiune foto cu Monica, fără make-up, fără hair-stylist şi (teoretic) fără cunoştinţe despre luminile de studio. A fost destul de interesant, dar eu am fost luat cam pe nepregătite, aşa că mult prea multe cadre mi-au ieşit destul de brambura: încadrate aiurea, din unghiuri ciudate, cu mâini şi picioare tăiate, prea largi şi prea soft pentru că 40-150mm mi s-a părut waaay too tele pentru studio. Îmi pare rău, mai ales că Monica a fost foarte mobilă şi creativă :D Să nu mai spuneţi la nimeni însă...
Shhh...
Evident că lumea trăgea cu mult spor de pe margine şi pe lumina de modelare. Ba chiar, nu de puţine ori, am văzut cadre mai bune scoase pe lumina de modelare decât altminterea.
Making of
Alex veghea într-un colţ, gata să pună în practică eventualele noastre fantezii cu luminile de studio.
Making of
După ce fiecare din noi şi-a văzut ideile iniţiale puse în practică, Alex ne-a ţinut, cu ajutorul Dianei şi intervenţiile noastre o scurtă lecţie despre tipurile de lumini, la ce sunt bune şi la ce trebuie să ne uităm, all-in-all o lecţie foarte interesantă.
Diana
Diana
A urmat apoi o pauză bine-meritată pentru modele, în timp ce noi ne-am văzut „de joacă” în continuare între noi. Vlad a fost cel mai pozat model dintre participanţi...
Vlad
Vlad
...dar chiar şi Alex s-a aventurat în faţa camerelor noastre, încercând să ne arate cum să *NU* arăţi gay :))
Alex
Prinsă-n joaca noastră, Alexandra a decis că fiecare din participanţi are dreptul la cadrul lui de celebritate, aşa că ne-a tras pe toţi în poze, ocazie cu care atât eu cât şi fularul meu am avut parte de luminile studioului :P
miChou
Octav
A urmat o a doua şedinţă foto cu Monica, în care am avut ocazia să punem în aplicare ce aflasem mai înainte sau pur şi simplu să ne cristalizăm mai bine ideile.
Monica - Uimire
Monica - The dance
Monica - The call
Am continuat să tragem şi pe lumina de modelare a colegilor...
Monica
...şi am şi ratat câteva cadre cu potenţial zic eu...
Monica
...asta când nu eram citez, „total absorbit” :P
Încă o pauză, Vlad pozând din nou...
Vlad
...şi sesiunea finală cu Diana. În cazul ăsta, eu n-am reuşit să scot decât un cadru acceptabil cât timp am fost „in control”, restul fiind doar cadre la ISO mare, pe lumina de modelare.
Diana
Diana
Diana
Totul s-a terminat cu o pizza reală şi cu o bere potenţială, amânată pentru o zi când ne vom trezi mai devreme cât să găsim loc pentru toţi :)
A fost o experienţă tare interesantă, iar pentru mine, deşi a fost pentru prima oară când călcam într-un studio, oamenii pe care i-am cunoscut au fost cel puţin la fel de importanţi ca luminile cu care am avut ocazia să mă joc. Îi mulţumesc încă o dată pe această cale Alexandrei, pentru încrederea şi oportunitatea oferită :)

sâmbătă, 28 februarie 2009

workshop AT matusciac DOT eu

Workshop teaser

a fost absolut ge-ni-al! :)

detalii şi fotografii când o să ajung pe lângă un monitor mai de Doamne-ajută. Mi-e milă să le măcelăresc pe janghina de LCD de la laptop :D

LE: Am pus şi un mic teaser :P

vineri, 27 februarie 2009

Revelaţii

Azi, în decurs de mai puţin de o oră m-au izbit două lucruri:
1. Uitându-mă un pic în urmă la cum au ajuns imaginile din posturile anterioare la forma actuală şi procesul prin care au trecut am descoperit senzaţii, gânduri şi intenţii pe care nu le-am mai experimentat de ani... ani buni. Să vrei să exprimi ceva şi să pleci de la o formă simplă şi să cauţi, să descoperi incremental forma cea mai bună. Să-ţi fie clar unde vrei să ajungi şi să te trezeşti cu o „soluţie” în minte (ghilimelele sunt puse pentru că soluţie îmi sună prea matematic).
All in all, am sentimentul că am pus în cele câteva litere şi buline de aici mai multă intenţie, premeditare şi gândire cu finalitate decât în 80% din pozele pe care le-am urcat pe flickr sau pe fotoblog. Şi aici includ şi partea de post-procesare care în doar câteva cazuri a avut altă intenţie decât „s-o fac să arate bine” (unde acest „arată bine” putea să însemne foarte multe în funcţie de starea mea de spirit şi perioada prin care treceam).

2. După aproape două zile de mers fără ochelari - şi trebuie spus, în afara micilor dezavantaje practice, de genul a nu vedea numărul de autobuz decât după ce te pocneşte, aproape că mă obişnuisem şi-mi plăcea, să umblu din nou cu ochelari, şi ochelari pe „măsura mea” (a se citi -3, nu -2 cum purtam până acum) a fost un şoc. Pur şi simplu, când am ieşit din magazin cu ochelarii pe nas m-am simţit în mijlocul unui potop de detalii vizuale, detalii a căror existenţă o ignoram sau n-o mai credeam posibilă şi/sau accesibilă ochiului (meu) uman. Pe drumul de 15 minute spre casă m-am simţit ca un copil de clasa I care tocmai a învăţat literele alfabetului şi acum citeşte tot ce scrie pe toate gardurile ca să-şi demonstreze că poate.
Pe la jumătatea drumului, în timp ce priveam cu neşaţ în jurul meu, încercând să absorb toate detaliile mi-am dat seama că totuşi e o condiţie absolut necesară să vezi ce e în jurul tău pentru a putea face fotografie. Când realitatea e sharp doar pe o rază de 5 metri de jur împrejur, e greu să găseşti lucruri care să-ţi capteze atenţia, să-ţi spună o poveste şi să te facă să poţi să spui mai departe povestea (aceeaşi sau alta), în imagini.
Stau, mă uit pe geam şi mi se pare fascinant faptul că pot să disting aripile păsărilor, să număr treptele de pe scara de lângă coşul furnalului de vis-a-vis sau detaliile crucii de pe biserica Sf. Paraschiva.

Aştept cu mare interes ziua de mâine :)

v3

This is it!

v3

Together

Together

O joacă în Inkscape, de-a literele, de-a oamenii. N-am mai desenat de mult, mi-e dor s-o fac din nou...

LE: Nu ştiu dacă în cazul ăsta Less is more, dar cred că versiunea asta spune mai bine povestea din mintea mea:
Together v2

Ever felt this way?

joi, 26 februarie 2009

Din nou, „De ce?”


Photo courtesy of ChaChaHavana
De dată asta despre fotografie. E posibil să sune a elitism, e posibil să sune a snobism, e posibil să nu-mi văd lungul nasului şi vârful degetelor de la picioare. E posibil să fie total în bălării. Dar asta e.

PS: Fotografia de mai sus nu-mi aparţine