Ionesco

Uneori am impresia că trăiesc într-o piesă de teatru absurd. Că totul e o casă de nebuni tapițată frumos, în care fiecare trăiește în cubulețul lui de sticlă roz. Primul simptom e că am impresia că, evident, eu sunt cel sănătos și singurul care privește cu imparțialitate și raționalitate ce se întâmplă.
Uneori îmi doresc să pot să mă ridic și să ies din sală. Niciodată nu am însă curajul să o fac, sperând într-un final fericit, într-o frază care să facă toate nonsensurile să aibă sens sau chiar, un orice cât de mic, care să-mi dovedească totuși că mă înșel. Că nu e o casă de nebuni, că nu-i o piesă de Ionesco, ci că totul curge după șabloanele sociale acceptate.

Și totuși, din când în când, în zile ca azi, aș vrea să mă ridic de pe scaun și să părăsesc sala. Să-mi caut un spectacol unde se joacă o comedie, sau măcar o dramă din care să înțeleg și eu ceva.