marți, 25 ianuarie 2011

Despre ispita solitudinii

Studiu despre singurătate

Tind să cred că una din cele mai mari ispite ale zilelor noastre este cea a singurătății. Nu mă refer la singurătatea fizică sau „informațională”, căci mai nou, toți „prietenii” ne sunt la un click distanță. Mă refer la solitudine ca la lipsa oricărei (inter)dependențe, la senzația că am fost aruncați în lume și că de aici încolo e treaba noastră să ne descurcăm, fiecare pe pielea lui, cum știe și se descurcă mai bine. Pentru că, până la urmă, singuri ne-am născut și singuri murim, nu? (Asta dacă ne ducem cu gândul atât de departe).

De fapt, nimic mai neadevărat. Tot ce fac, este spre folosul sau spre paguba aproapelui (și, implicit a mea) iar Dumnezeu, în funcție de faptele și atitudinea mea față de El, e mai aproape sau mai departe, mai împreună-lucrător sau în așteptare, dar niciodată întors total cu spatele, niciodată „ocupat cu altceva”. Nimic nu e neutru, nimic fără importanță.

Prin contrast, ispita singurătății, sapă la rădăcina sufletului omului pe două fronturi: pe de o parte, dacă Dumnezeu ne-a aruncat în lumea asta și ne-a lăsat să ne descurcăm cum putem, deznădejdea bate la ușă (și nu de puține ori o și doboară). Ajunge să încerci să vezi dincolo de știrile din show-biz și de can-can și să vezi realitatea așa cum e ca să-ți dai seama că un singur om n-are nicio șansă în fața valului care vine să-l înece. De cealaltă parte (uneori după ce deznădejdea și-a făcut bine culcuș în suflet - precondiție nu obligatoriu necesară însă), dacă suntem singuri și fiecare pe barba lui înseamnă că orice (în niște limite - sau nu) este permis, iar câtă vreme nu aduc antingere celui de lângă mine (în viziunea mea, bineînțeles, și asta doar dacă ajung să-mi pun problema asta), libertatea de orice fel e la ea acasă.

Nu de puține ori, m-am trezit făcându-mi o mie de gânduri și de griji, gândindu-mă la X și Y, stresându-mă ce-o să fac când s-o întâmpla una sau alta, și invariabil ajungând la concluzia că nu-mi stă în putere să schimb nimic. Moment în care, bineînțeles, deznădejdea își arăta colți sau gheare, de-ale ei sau vopsite în alte gânduri și ispite. Pentru că mă încăpățânam să cred că am ajuns aici din întâmplare iar Dumnezeu s-a spălat pe mâini de noi, acum ceva vreme - deși nu sunt puține episoadele din viață care mi-au demonstrat clar contrariul.

Mi-aș dori să am o „soluție”, dar nu există o rețetă. Doar să stăm cu nădejdea în Dumnezeu, pe care să o sprijinim cu rugăciune, cu trăire și cu atitudine autentic creștină. Nădejdea că el toate le-a făcut, toate le ține, și nu e om și făptură care să nu fie în iconomia lui. Sau, după cum spunea Sf. Siluan, «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!».

miercuri, 5 ianuarie 2011

Cutia cu mărunțișuri


După cum am promis, revin cu „rețeta”. Ingrediente:
  • o cutie de carton (de pantofi, în cazul meu)
  • aracet (vreo 3-4 lingurițe)
  • o farfurie adâncă
  • ~5 pagini de revistă/ziar (să NU fie lucioase!). Cantitatea se dublează (tot cu tipăritură sau coli albe) dacă se vrea și „tapițarea” pe interior
  • o bucată de 3x3 cm de plastic (de ex. tăiată dintr-un dosar de plastic)
  • capse, sfoară, foarfece
Timp de preparare: cam 4 ore (12 cu uscare cu tot)

 
Cum se procedează:
  1. Se ia cutia de pantofi și se elimină părțile gri. Unghiul și înălțimea finală a părții din față depinde de gust și ce o să fie stocat în cutie.
  2. Din capacul cutiei se elimină părțile marcate cu gri: cele laterale corespunzătoare bucății tăiate din cutie, și partea verticală din spatele capacului (pentru a permite rotirea). Se taie pe linia punctată.
  3. Urmează ornamentarea cutiei:
    1. Se prepară o soluție de aracet din 2 lingurițe de aracet și o trei sferturi de farfurie de apă caldă. Se amestecă până la omogenizare.
    2. În soluția astfel obținută se pun bucăți tăiate în prealabil din colile de revistă. (bucățile pot fi și rupte cu mâna, dar e mai complicat la margini drepte cu bucăți rupte cu mâna).
    3. Se lasă să se înmoaie hârtiile aproximativ 2-3 minute. Fâșiile de hârtie trebuie să fie foarte maleabile și bine îmbibate de apă soluția de aracet înainte de aplicarea pe cutie.
    4. Fâșie cu fâșie se acoperă suprafața exterioară. La marginile de îmbinare e bine să dublați materialul.
    5. Se lasă la uscat (de preferință peste noapte)
  4. Pentru „tapițare”/ornamentare pe interior se repetă pasul anterior. În funcție de ce se pune pe interior, ordinea pașilor poate fi inversată.
  5. Se dau găuri în cutie și în capac (locurile marcate cu roșu în figură) iar capacul se fixează trecând o sfoară mai groasă prin găuri. (Am încercat inițial cu pioneze, dar aveau acul prea scurt.)
  6. Capătul mobil al capacului se prinde cu capse: Se taie două bucăți de cam 1,5x3cm de plastic care sunt capsate de „capacul mare”, respectiv „capacul mic”.
Hints:
  • În privința uscării, am impresia că dacă uscarea e violentă (eu am uscat-o pe sobă) există riscul de curbare a pereților cutiei. Nu sunt sigur, pentru că nu am încercat și altfel.
  • Probabil că rezultatul final se poate da cu un lac pentru a-l păstra mai bine, dar nu știu exact cu ce fel de lac. Dacă aveți idei, please shoot :)

Încă două imagini cu rezultatul final: