Blogul a murit, trăiască blogul!

Aceasta este ultima postare aici.

Am decis să (re)consolidez diversele site-uri pe care publicam – iar asta se va întâmpla pe mihai-balan.info . Practic acolo va fi și blogul, și fotoblogul, și pagina de contact, și orice o să mai consider interesant de publicat.

See you on the other side!

Coming back

De când am fost ultima oară în Paris, și am descoperit o frântură din Parisul pe care mi-l imaginam și-mi doream să-l găsesc, tot visez să mă întorc. Să mai fac o încercare.

Îmi doresc să descopăr, să înțeleg și, eventual, să fotografiez, o frântură cât de mică din Parisul care a devenit celebru în fotografiile unui Atget, Doisneau sau Bresson. Vreau să arunc o privire în sufletul unui oraș care, pentru mine, e mai mult decât un clișeu, e un organism cu un suflu și o viață aparte.

Știu că Parisul și parizienii nu mai sunt aceiași ca acum 30 de ani sau ca acum 10 ani. Știu că dacă nu ești atent te poți ușor trezi în ceva ce aduce mai degrabă a Rabat sau Alger, în ciuda semnelor care-ți spun că ești la 10 minute de Sacré Cœur. Cu toate astea, potențialul de-a spune o poveste, fără să arăt nici măcar un colțișor de Tour Eiffel sau Champs Éllysées, știu că este acolo.

Mi-aș dori să fac călătoria asta alături de cineva care să înțeleagă, măcar un pic, ce caut și de ce. Am învățat, the hard way, după eurotrip-ul din 2011 că a avea cu cine să depeni amintirile de peste zi e mult mai important decât poate părea la prima vedere. Dar în același timp, mi-e clar că genul de „explorare” pe care o am eu în minte, cel puțin la momentul actual, nu se prea poate face în doi sau mai mulți. Sau poate încă n-am găsit eu al doilea potrivit :)

Cumva în aceleași coordonate de aură de magie și potențial fotografic se înscrie, pentru mine, și New York-ul. După o săptămână petrecută la pas în miezul Manhattan-ului m-am bucurat că am plecat, întrebându-mă în același timp când o să revin. Am plecat având certitudinea că e un oraș prea nebun, prea ieșit din sine pentru mine, dar dorindu-mi în același timp să mă întorc cât de curând, fiind ferm convins că am învățat multe și că acum aș știi să văd mai bine.

La New York – take 2 nu îndrăznesc însă să visez. Încă.

Testare, creație și alte gânduri

Se spune, și pe bună dreptate, că mind-set-ul unui tester (sau QE cum ne place uneori să intitulăm) este predominant distructiv. Dacă stai să te gândești, are sens: la nivelul cel mai basic, treaba unui tester este să se asigure că aplicația/sistemul nu crapă în brațele clientului. Așa că el le face să crape, înainte de a ajunge în brațele clientului. Pe măsură ce avansezi, lucrurile se mai rafinează, poți ajunge cu adevărat să vii cu propuneri de îmbunătățire a produsului, dar mi se pare că fundamental, nu se schimbă nimic.

Cred că de aici pleacă frustrarea unor QE care după câțiva ani de testat în sus și-n jos, își iau jucăriile și se mută, uneori cu succes, alteori fără, de partea cealaltă a baricadei, cu oamenii care „fac chestii”. Pentru că, până la urmă, orice om vrea să simtă că a creat ceva, că lasă ceva în urmă. Indiferent că e vorba de piulițe, electro-motoare, poduri, sisteme informatice sau tratate de metafizică. Și uneori, în ciuda faptului că-ți apare numele în About box-ul de la programul X, e greu să pui în perspectivă ce ai creat, ce ai adus tu în plus la lucrul ăla. Da, ai făcut niște teste, ai găsit și ai ajutat să se scoată niște buguri, eventual te-ai luptat pentru sau împotriva unui feature sau a unui fel de-a face lucrurile. Dar cu toate astea e greu să poți pune mâna pe o bucată din artefactul numit „software” și să zici «Eu am făcut asta!».

Într-un fel, cred că asta m-a dus pe mine la fotografie. De fapt nu știu dacă e vorba de dus, cât de ținut și înghiontit în permanență într-acolo. E felul în care îmi imaginez că pot face ceva, consistent, de sine-stătător, arătabil și ușor de explicat oricui. E un amestec periculos de dorință firesc umană de-a crea și dorință de slavă deșartă. E în același timp un refugiu, o insulă de uitare de sine și o goană nebună căreia nu i se vede capătul.

Nu de puține ori m-am întrebat dacă n-aș fi mai fericit, mai mulțumit și mai liniștit dacă m-aș lăsa de „sportul” ăsta. Pentru moment nu am (curajul să-mi dau) un răspuns.

[...]

În altă ordine de idei, m-a pocnit un gând de proiect. Sunt curios dacă pe ăsta o să reușesc să-l pun în practică...

eye-cam

Uneori merg prin oras fara sa am camera foto la mine. Alteori e doar prea adanc indesata in rucsacul foto cumparat special ca sa am usor acces la ea. Uneori, in astfel de situatii, in cazuri si mai rare, se intampla sa vad in jurul meu. Chipuri, intamplari, oameni si franturi de povesti. Clare, ca decupate dintr-o rama. Camera foto e prea departe si atunci doar ma opersc, un moment, si clipesc. Incercand sa fotografiez cu mintea, cu inima, cu memoria acel cadru, il tin minte in imagini, mi-l povestesc in cuvinte, incerc sa-l asociez cu un sunet, un miros sau o frantura de stare. Orice, numai sa ma mai pot intoarce din nou la el. Astea sunt cele mai bune fotografii ale mele - fotografii pe care nu le-am facut si totusi le-am facut, dar fara diafragme, obiective sau sensibilitati. O clipire - asta a fost si declansare, si obturator si suprafata fotosensibila.

Sunt vreo 6 luni de cand imi promit ca o sa-mi notez si pe hartie cadrele astea. Am si un carnet special alb, neliniat pentru asta. Nu am facut-o inca.

Dez-*

Cineva, nu mai tin minte cine, a spus odata o vorba care mi-a placut tare mult, si pe care o cred tare adevarata. Omul asta zicea asa: "Ca sa ajungi sa fii dezamagit de ceva sau cineva, trebuie ca in prealabil sa fi fost amagit".
Amagirea asta "prealabila" nu e mereu constienta si nu e mereu facuta de altii cu scopul de-a ne manipula. Ne amagim singuri, sau ne lasam amagiti - zicem noi - de altii, uneori doar din comfort, pentru a ne simplifica ipoteze de lucru sau pur si simplu pentru ca, uneori, amagirea e mai placuta si mai simpla decat realitatea. Iar cand celalalt nu mai corespunde imaginii noastre despre el ("amagirea"), atunci suntem dezamagiti si ne simtim inselati. Fara a lua in calcul in ce masura am colaborat si noi in realizarea acestei dezamagiri.
Nu fac aici o pledoarie pentru cinism si pentru neincredere, ci mai degraba una pentru sinceritate - fata de noi insine si finalmente, fata de cei din jur. Oamenii au, fara exceptie, metehnele lor, iar a alege sa nu le vezi (nu trecand peste ele ci prefacandu-te ca nu exista) e reteta sigura pentru dezamagire. Cred ca e un exercitiu util dez-amagirea voluntara, constienta si asumata, mai ales fata de persoanele importante din viata cuiva. Nu spre neincredere, ci ca reminder pentru toate lucrurile pe care nu le stim si, presupunandu-le, le consideram adevaruri verificate.

Of men (and women) and bikes

[despre biciclete și personalitatea lor, despre diversitate, despre identitate într-o piață fără cerere, despre utilitate dincolo de fițe și despre ce poate fi dincolo de aparențe]

Poate e doar o impresie sau chiar așa e, dar mi se pare că în București în ultima vreme, am început să văd tot mai mulți oameni pe bicicletă. Da, sunt încă puțini și mulți văd mersul pe bicicletă prin oraș (altfel decât în weekend în parc) ca pe un sport extrem. Ce au însă în comun bicicliștii bucureșteni, sunt bicicletele care, cu o marjă de eroare foarte mică au o diversitate ce poate fi masurată pe degete. Aceleași 4-5 modele de Cube și Merida pentru cei care au ceva bani și știu cu ce se mănâncă o bicicletă, aceleași DHS-uri și Rich-uri luate din Cora/Carrefour și pe care le auzi mult înainte de a le vedea, cu câte un Focus sau Giant rătăcite printre ele. Mai toate noi, lucioase și foarte colorate.

Venind deci de aici, Belgia și mai apoi Olanda au fost oarecum ca un șoc din punct de vedere al diversității. Deși și aici (și o să mă refer la Olanda mai ales, pentru că am amintirea mai proaspătă și contrastul e mai puternic) poți număra pe degete „mărcile” de biciclete, varietatea de modele și de vârste m-a dat peste cap. Și dincolo de varietatea oarecum de așteptat într-o țară cu mult mai multe biciclete decât mașini, m-a uimit... _individualitatea_ majorității bicicletelor, mai ales celor cu niște ani vechime. Fiecare vopsită, îngrijită și încărcată altfel, în funcție de „stăpân”.

Ulterior, mergând pe două biciclete diferite, una de închiriat - în Rotterdam - și una pentru deplasări zilnice - prin Amsterdam - am realizat o altă diferență mare: la noi, de multe ori, bicicleta este un _statement_, este o imagine, poate ajunge chiar o fiță (și recunosc, nici eu n-am fost străin de motivația „percepție exterioară” când mi-am cumpărat bicicleta de acasă). La _ei_, bicicleta este primar utilitară. Am văzut oameni foarte serioși, îmbrăcați aproape la 4 ace mergând pe biciclete pe care dacă le-aș fi văzut prin București n-aș fi dat 2 bani (și pe care nu m-aș fi convins prea ușor să mă urc). Dar dincolo de paragina aparentă a multor biciclete, mai toate merg „ca unse”, fără să scoată un sunet și fără să te temi că se vor dezintegra sub tine dacă iei o bordură (spre deosebire de multe DHS-uri full-suspension pe care le găsești la super-ofertă în Cora).

Am plecat din Olanda cu senzația că aproape fiecare bicicletă era o poveste și avea o poveste de spus, numai să știi să o citești printre zgârieturi, urme de rugină și desăgi de cărat bagaje.

Biciclind pe Valea Doftanei

După o încercare eșuată am reușit să fac o tură pe bicicletă de la Comarnic la Câmpina, trecând prin Valea Doftanei și pe lânga lacul de acumulare Paltinu.A fost o experiență mult mai plăcută decât mă așteptam, din motive de asemenea neașteptate. Mi-aș dori să pot scrie un text coerent, dar o să mă rezum la o listă de puncte, pentru că sunt impresii pe care cel mai probabil dacă nu le scriu la cald n-o să le mai scriu deloc

• Eram convins că orașul Comarnic e un oraș ca orice alt oraș de pe Valea Prahovei. De fapt, Comarnicul e un fel de sat de munte, mai mare și, după părerea mea, destul de frumos.
• Am redescoperit senzația specială pe care ți-o dă simplul fapt de-a da „Bună ziua” oamenilor pe care-i întâlnești pe stradă - și de a ți se răspunde cu un „Noroc!” sau „Sănătate!” spus cu zâmbetul pe buze
• Prahova e un județ fain și liniștit, o dată ce lași în urmă DN1 și munții și localitățile „clasice” de pe Valea Prahovei
• Am luat niște mere geniale cu doar 2 lei kilogramul, iar omulețul care mi le-a vândut a insistat să-mi dea rest 1 leu deși cântarul arăta vreo 2,4kg.
• Slow and steady wins the race. Chiar dacă ajungi să mergi mai încet decât un om *pe lângă bicicletă* e important să menții cadența. Știam teoria, azi am verificat în practică. Și am apreciat din plin cele 3 x 8 viteze :D
• În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, devine imperios necesar să învăț să iau curbe în pantă. O bună parte din serpentine le-am coborât în frână de teamă să nu zbor în decor :(

În continuare, câteva poze până ce apuc să le iau mai serios la ales și prelucrat.