Of men (and women) and bikes

[despre biciclete și personalitatea lor, despre diversitate, despre identitate într-o piață fără cerere, despre utilitate dincolo de fițe și despre ce poate fi dincolo de aparențe]

Poate e doar o impresie sau chiar așa e, dar mi se pare că în București în ultima vreme, am început să văd tot mai mulți oameni pe bicicletă. Da, sunt încă puțini și mulți văd mersul pe bicicletă prin oraș (altfel decât în weekend în parc) ca pe un sport extrem. Ce au însă în comun bicicliștii bucureșteni, sunt bicicletele care, cu o marjă de eroare foarte mică au o diversitate ce poate fi masurată pe degete. Aceleași 4-5 modele de Cube și Merida pentru cei care au ceva bani și știu cu ce se mănâncă o bicicletă, aceleași DHS-uri și Rich-uri luate din Cora/Carrefour și pe care le auzi mult înainte de a le vedea, cu câte un Focus sau Giant rătăcite printre ele. Mai toate noi, lucioase și foarte colorate.

Venind deci de aici, Belgia și mai apoi Olanda au fost oarecum ca un șoc din punct de vedere al diversității. Deși și aici (și o să mă refer la Olanda mai ales, pentru că am amintirea mai proaspătă și contrastul e mai puternic) poți număra pe degete „mărcile” de biciclete, varietatea de modele și de vârste m-a dat peste cap. Și dincolo de varietatea oarecum de așteptat într-o țară cu mult mai multe biciclete decât mașini, m-a uimit... _individualitatea_ majorității bicicletelor, mai ales celor cu niște ani vechime. Fiecare vopsită, îngrijită și încărcată altfel, în funcție de „stăpân”.

Ulterior, mergând pe două biciclete diferite, una de închiriat - în Rotterdam - și una pentru deplasări zilnice - prin Amsterdam - am realizat o altă diferență mare: la noi, de multe ori, bicicleta este un _statement_, este o imagine, poate ajunge chiar o fiță (și recunosc, nici eu n-am fost străin de motivația „percepție exterioară” când mi-am cumpărat bicicleta de acasă). La _ei_, bicicleta este primar utilitară. Am văzut oameni foarte serioși, îmbrăcați aproape la 4 ace mergând pe biciclete pe care dacă le-aș fi văzut prin București n-aș fi dat 2 bani (și pe care nu m-aș fi convins prea ușor să mă urc). Dar dincolo de paragina aparentă a multor biciclete, mai toate merg „ca unse”, fără să scoată un sunet și fără să te temi că se vor dezintegra sub tine dacă iei o bordură (spre deosebire de multe DHS-uri full-suspension pe care le găsești la super-ofertă în Cora).

Am plecat din Olanda cu senzația că aproape fiecare bicicletă era o poveste și avea o poveste de spus, numai să știi să o citești printre zgârieturi, urme de rugină și desăgi de cărat bagaje.