Of men (and women) and bikes

[despre biciclete și personalitatea lor, despre diversitate, despre identitate într-o piață fără cerere, despre utilitate dincolo de fițe și despre ce poate fi dincolo de aparențe]

Poate e doar o impresie sau chiar așa e, dar mi se pare că în București în ultima vreme, am început să văd tot mai mulți oameni pe bicicletă. Da, sunt încă puțini și mulți văd mersul pe bicicletă prin oraș (altfel decât în weekend în parc) ca pe un sport extrem. Ce au însă în comun bicicliștii bucureșteni, sunt bicicletele care, cu o marjă de eroare foarte mică au o diversitate ce poate fi masurată pe degete. Aceleași 4-5 modele de Cube și Merida pentru cei care au ceva bani și știu cu ce se mănâncă o bicicletă, aceleași DHS-uri și Rich-uri luate din Cora/Carrefour și pe care le auzi mult înainte de a le vedea, cu câte un Focus sau Giant rătăcite printre ele. Mai toate noi, lucioase și foarte colorate.

Venind deci de aici, Belgia și mai apoi Olanda au fost oarecum ca un șoc din punct de vedere al diversității. Deși și aici (și o să mă refer la Olanda mai ales, pentru că am amintirea mai proaspătă și contrastul e mai puternic) poți număra pe degete „mărcile” de biciclete, varietatea de modele și de vârste m-a dat peste cap. Și dincolo de varietatea oarecum de așteptat într-o țară cu mult mai multe biciclete decât mașini, m-a uimit... _individualitatea_ majorității bicicletelor, mai ales celor cu niște ani vechime. Fiecare vopsită, îngrijită și încărcată altfel, în funcție de „stăpân”.

Ulterior, mergând pe două biciclete diferite, una de închiriat - în Rotterdam - și una pentru deplasări zilnice - prin Amsterdam - am realizat o altă diferență mare: la noi, de multe ori, bicicleta este un _statement_, este o imagine, poate ajunge chiar o fiță (și recunosc, nici eu n-am fost străin de motivația „percepție exterioară” când mi-am cumpărat bicicleta de acasă). La _ei_, bicicleta este primar utilitară. Am văzut oameni foarte serioși, îmbrăcați aproape la 4 ace mergând pe biciclete pe care dacă le-aș fi văzut prin București n-aș fi dat 2 bani (și pe care nu m-aș fi convins prea ușor să mă urc). Dar dincolo de paragina aparentă a multor biciclete, mai toate merg „ca unse”, fără să scoată un sunet și fără să te temi că se vor dezintegra sub tine dacă iei o bordură (spre deosebire de multe DHS-uri full-suspension pe care le găsești la super-ofertă în Cora).

Am plecat din Olanda cu senzația că aproape fiecare bicicletă era o poveste și avea o poveste de spus, numai să știi să o citești printre zgârieturi, urme de rugină și desăgi de cărat bagaje.

Biciclind pe Valea Doftanei

După o încercare eșuată am reușit să fac o tură pe bicicletă de la Comarnic la Câmpina, trecând prin Valea Doftanei și pe lânga lacul de acumulare Paltinu.A fost o experiență mult mai plăcută decât mă așteptam, din motive de asemenea neașteptate. Mi-aș dori să pot scrie un text coerent, dar o să mă rezum la o listă de puncte, pentru că sunt impresii pe care cel mai probabil dacă nu le scriu la cald n-o să le mai scriu deloc

• Eram convins că orașul Comarnic e un oraș ca orice alt oraș de pe Valea Prahovei. De fapt, Comarnicul e un fel de sat de munte, mai mare și, după părerea mea, destul de frumos.
• Am redescoperit senzația specială pe care ți-o dă simplul fapt de-a da „Bună ziua” oamenilor pe care-i întâlnești pe stradă - și de a ți se răspunde cu un „Noroc!” sau „Sănătate!” spus cu zâmbetul pe buze
• Prahova e un județ fain și liniștit, o dată ce lași în urmă DN1 și munții și localitățile „clasice” de pe Valea Prahovei
• Am luat niște mere geniale cu doar 2 lei kilogramul, iar omulețul care mi le-a vândut a insistat să-mi dea rest 1 leu deși cântarul arăta vreo 2,4kg.
• Slow and steady wins the race. Chiar dacă ajungi să mergi mai încet decât un om *pe lângă bicicletă* e important să menții cadența. Știam teoria, azi am verificat în practică. Și am apreciat din plin cele 3 x 8 viteze :D
• În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, devine imperios necesar să învăț să iau curbe în pantă. O bună parte din serpentine le-am coborât în frână de teamă să nu zbor în decor :(

În continuare, câteva poze până ce apuc să le iau mai serios la ales și prelucrat.

Din nou despre New York-ul altora

Trebuie să recunosc dintru început: am o mare slăbiciune pentru time-lapse-uri bine făcute, indiferent că sunt urbane sau sălbatice, macro-fotografie sau fotografie astronomică. E ceva în derularea accelerată a timpului care-mi ridică un nod în gât.

Am dat recent peste un time-lapse cu New York, mai exact cu Manhattan. Pe chei și în Time Square, pe timp de zi și pe timp de noapte, la amurg și în miezul zilei. E un time-lapse curat, bine făcut, cu o alternanță bine gândită de static și dinamic, de filmare de la punct fix sau... „alunecătoare”. Ar fi rămas un time-lapse marcat ca favorit pe vimeo și eventual postat pe facebook/Google+ dacă n-ar fi fost amestecul atât de ciudat de sentimente pe care mi l-a trezit. Un amestec straniu de familiaritate și uimire, de dor de un oraș în care simt că m-aș putea pierde cu toată ființa mea și, din exact motivul ăsta de reticență. Și nodul dulce-amărui din gât, al unei amintiri despre care încă nu te-ai hotărât că-i veselă sau tristă. În plus, aproape fiecare scenă mă ducea cu gândul la vreo fotografie sau vreun film pe care le-am văzut cu cine știe cât timp în urmă și cu care, acum, împărțeam o istorie. Chiar dacă o istorie de doar o săptămână de turist care se vrea special. Iar peste toate astea, îmi răsuna neîncetat în minte un gând: „îți dai seama, am fost și eu acolo... și cu toate astea eu nu l-am văzut așa...”

Vă las pe mai departe cu imaginile:

Mindrelic - Manhattan in motion from Mindrelic on Vimeo.

New York-ul din pozele altora

Când m-am întors, eram chitit ca în mai puțin de 48 de ore să descarc toate pozele nedescărcate, să fac curat în ele, să aleg ce-i mai mândru și mai mândru și să scriu un post, ilustrat cum n-a mai fost, despre experiența mea New-Yorkeză. Socoteala din avion nu s-a potrivit cu cea de pe teren, și iată-mă la câteva săptămâni bune, cu poze încă nealese, sau dacă alese neprelucrate, sau dacă și prelucrate printr-o minune, atunci cel mai probabil încă ne-upload-ate nicăieri.

Toate astea dintr-un motiv foarte simplu: toată povestea pe care (credeam) că o aveam în cap, s-a evaporat când, după câteva zile de efort, mi-am găsit liniștea pentru a mă gândi mai pe larg la asta. Erau - și înca sunt - multe de spus, dar n-am găsit încă forma potrivită.

S-a întâmplat totuși un lucru interesant, care m-a făcut să scriu acum și să caut pe flickr poze, de-ale altora, cu New York. S-a-ntâmplat că, dând întâmplător peste imagini din New York, acum m-am simțit mult mai „legat” de ele (involved cred că e cuvântul, dar cum n-am o traducere mai bună va rămâne „legat” în continuare). Mult mai legat decât mă așteptam, mult mai legat decât mi se părea că s-ar putea după doar o săptămână de hălăduit prin Manhattan. Deodată imaginile alea îmi erau familiare și - în același timp - mă încerca o părere de rău că, deși am stat o săptămână, n-am reușit să fac niște fotografii așa de bune[1]. Iar peste toate, îmi dă ghes dorința, aproape dorul, de-a mă întoarce, convins fiind că acum știu mai multe, că aș putea să văd și să simt mai bine orașul, și oamenii, și lumea aia întreagă adunată pe insula dintre două râuri.

(da, poza de mai sus nu este a mea :) Curând sper eu, voi posta și o poveste ilustrată cu pozele mele )

Crima si pedeapsa - book review

Nota: aceasta nu este o crtica sau o cronica a romanului lui Dostoievski. E un 'review' al romanului in prezentarea lui in doua volume in colectia "Cartile Adevarul".

Recunosc, nu am mai cumparat beletristica de destul de multa vreme. Dintr-o librarie de si mai multa vreme. "Crima si pedeapsa" a fost un impulse buy pe cand cautam cartile din colectia Jules Verne. Recunosc, imi doream sa o citesc de ceva vreme, dupa ce am auzit de ea de mai multe ori. Mi-a atras privirea cu coperta eleganta, sobra si solida. Genul de carte pe care o vezi prin fotografii sau prin filme. Presupun ca atunci mi-am dorit-o un pic si pe post de bibelou. Era un clasic al literaturii universale si arata ca atare.

Strict ca prezentare grafica/vizuala cartea nu dezamageste. Din pacate insa, am impresia ca s-a mizat pe faptul ca nu o vor si citi multi: traducerea este slaba, cu dezacorduri intre verb si subiect, cu cuvinte lipsa si schimbari de formulare in mijlocul propozitiei. In plus, aproape toate reperele "geografice" din Petersburg sunt date doar prin initiale (expandate insa in note de subsol, cu tot explicatiile traducatorului). Personal as fi preferat nume intregi si note de subsol doar unde erau strict necesare.

Cireasa de pe tort, pe partea vizuala insa, vine din folosirea diacriticelor: cartea e fain tiparita, fontul e bine ales si pus in pagina, avem chiar ligaturi. Si cu toate astea, ş-ul este s cu sedila. Refuz sa cred ca fontul ala nu avea si ş-ul romanesc corect [1].

Concluzia: daca vreti sa aveti ceva frumos de pus in biblioteca iar ceva de portelan nu merge cu restul cadrului, "Crima si pedeapsa" de la Adevarul e o carte buna (de fapt 2, fiind o editie in 2 volume). Daca vreti sa o cititi pentru placerea lecturii, mai bine cautati altceva.

____
[1] Nici la mine ş-ul nu e corect pentru ca acest post e scris pe mobil :)

«Inele și corpuri» vs. «Corpuri și inele»

1980:

1. ne luăm
2. ne luăm casă
3. ne luăm mașină (?)

2010:

1. ne luăm mașină
2. ne luăm casă
3. ne luăm (?)

Limba si cultura

In engleza, tu si voi sunteti 'you'. O singura masa, fara distinctie, straina si externa mie (bineinteles, cu I mare). In romana, tot ce am facut e in aceeasi masura al meu si al nostru, fara distinctie de timp sau mod verbal. Sunt in egala masura raspunzator de pacatele mele si de cele ale celor dimpreuna cu mine.

Despre ispita solitudinii

Tind să cred că una din cele mai mari ispite ale zilelor noastre este cea a singurătății. Nu mă refer la singurătatea fizică sau „informațională”, căci mai nou, toți „prietenii” ne sunt la un click distanță. Mă refer la solitudine ca la lipsa oricărei (inter)dependențe, la senzația că am fost aruncați în lume și că de aici încolo e treaba noastră să ne descurcăm, fiecare pe pielea lui, cum știe și se descurcă mai bine. Pentru că, până la urmă, singuri ne-am născut și singuri murim, nu? (Asta dacă ne ducem cu gândul atât de departe).

De fapt, nimic mai neadevărat. Tot ce fac, este spre folosul sau spre paguba aproapelui (și, implicit a mea) iar Dumnezeu, în funcție de faptele și atitudinea mea față de El, e mai aproape sau mai departe, mai împreună-lucrător sau în așteptare, dar niciodată întors total cu spatele, niciodată „ocupat cu altceva”. Nimic nu e neutru, nimic fără importanță.

Prin contrast, ispita singurătății, sapă la rădăcina sufletului omului pe două fronturi: pe de o parte, dacă Dumnezeu ne-a aruncat în lumea asta și ne-a lăsat să ne descurcăm cum putem, deznădejdea bate la ușă (și nu de puține ori o și doboară). Ajunge să încerci să vezi dincolo de știrile din show-biz și de can-can și să vezi realitatea așa cum e ca să-ți dai seama că un singur om n-are nicio șansă în fața valului care vine să-l înece. De cealaltă parte (uneori după ce deznădejdea și-a făcut bine culcuș în suflet - precondiție nu obligatoriu necesară însă), dacă suntem singuri și fiecare pe barba lui înseamnă că orice (în niște limite - sau nu) este permis, iar câtă vreme nu aduc antingere celui de lângă mine (în viziunea mea, bineînțeles, și asta doar dacă ajung să-mi pun problema asta), libertatea de orice fel e la ea acasă.

Nu de puține ori, m-am trezit făcându-mi o mie de gânduri și de griji, gândindu-mă la X și Y, stresându-mă ce-o să fac când s-o întâmpla una sau alta, și invariabil ajungând la concluzia că nu-mi stă în putere să schimb nimic. Moment în care, bineînțeles, deznădejdea își arăta colți sau gheare, de-ale ei sau vopsite în alte gânduri și ispite. Pentru că mă încăpățânam să cred că am ajuns aici din întâmplare iar Dumnezeu s-a spălat pe mâini de noi, acum ceva vreme - deși nu sunt puține episoadele din viață care mi-au demonstrat clar contrariul.

Mi-aș dori să am o „soluție”, dar nu există o rețetă. Doar să stăm cu nădejdea în Dumnezeu, pe care să o sprijinim cu rugăciune, cu trăire și cu atitudine autentic creștină. Nădejdea că el toate le-a făcut, toate le ține, și nu e om și făptură care să nu fie în iconomia lui. Sau, după cum spunea Sf. Siluan, «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!».

Cutia cu mărunțișuri

După cum am promis, revin cu „rețeta”. Ingrediente:

• o cutie de carton (de pantofi, în cazul meu)
• aracet (vreo 3-4 lingurițe)
• o farfurie adâncă
• ~5 pagini de revistă/ziar (să NU fie lucioase!). Cantitatea se dublează (tot cu tipăritură sau coli albe) dacă se vrea și „tapițarea” pe interior
• o bucată de 3x3 cm de plastic (de ex. tăiată dintr-un dosar de plastic)
• capse, sfoară, foarfece

Timp de preparare: cam 4 ore (12 cu uscare cu tot)

 
Cum se procedează:

1. Se ia cutia de pantofi și se elimină părțile gri. Unghiul și înălțimea finală a părții din față depinde de gust și ce o să fie stocat în cutie.
2. Din capacul cutiei se elimină părțile marcate cu gri: cele laterale corespunzătoare bucății tăiate din cutie, și partea verticală din spatele capacului (pentru a permite rotirea). Se taie pe linia punctată.
3. Urmează ornamentarea cutiei:
1. Se prepară o soluție de aracet din 2 lingurițe de aracet și o trei sferturi de farfurie de apă caldă. Se amestecă până la omogenizare.
2. În soluția astfel obținută se pun bucăți tăiate în prealabil din colile de revistă. (bucățile pot fi și rupte cu mâna, dar e mai complicat la margini drepte cu bucăți rupte cu mâna).
3. Se lasă să se înmoaie hârtiile aproximativ 2-3 minute. Fâșiile de hârtie trebuie să fie foarte maleabile și bine îmbibate de apă soluția de aracet înainte de aplicarea pe cutie.
4. Fâșie cu fâșie se acoperă suprafața exterioară. La marginile de îmbinare e bine să dublați materialul.
5. Se lasă la uscat (de preferință peste noapte)
4. Pentru „tapițare”/ornamentare pe interior se repetă pasul anterior. În funcție de ce se pune pe interior, ordinea pașilor poate fi inversată.
5. Se dau găuri în cutie și în capac (locurile marcate cu roșu în figură) iar capacul se fixează trecând o sfoară mai groasă prin găuri. (Am încercat inițial cu pioneze, dar aveau acul prea scurt.)
6. Capătul mobil al capacului se prinde cu capse: Se taie două bucăți de cam 1,5x3cm de plastic care sunt capsate de „capacul mare”, respectiv „capacul mic”.

Hints:

• În privința uscării, am impresia că dacă uscarea e violentă (eu am uscat-o pe sobă) există riscul de curbare a pereților cutiei. Nu sunt sigur, pentru că nu am încercat și altfel.
• Probabil că rezultatul final se poate da cu un lac pentru a-l păstra mai bine, dar nu știu exact cu ce fel de lac. Dacă aveți idei, please shoot :)

Încă două imagini cu rezultatul final: