Coming back

De când am fost ultima oară în Paris, și am descoperit o frântură din Parisul pe care mi-l imaginam și-mi doream să-l găsesc, tot visez să mă întorc. Să mai fac o încercare.

Îmi doresc să descopăr, să înțeleg și, eventual, să fotografiez, o frântură cât de mică din Parisul care a devenit celebru în fotografiile unui Atget, Doisneau sau Bresson. Vreau să arunc o privire în sufletul unui oraș care, pentru mine, e mai mult decât un clișeu, e un organism cu un suflu și o viață aparte.

Știu că Parisul și parizienii nu mai sunt aceiași ca acum 30 de ani sau ca acum 10 ani. Știu că dacă nu ești atent te poți ușor trezi în ceva ce aduce mai degrabă a Rabat sau Alger, în ciuda semnelor care-ți spun că ești la 10 minute de Sacré Cœur. Cu toate astea, potențialul de-a spune o poveste, fără să arăt nici măcar un colțișor de Tour Eiffel sau Champs Éllysées, știu că este acolo.

Mi-aș dori să fac călătoria asta alături de cineva care să înțeleagă, măcar un pic, ce caut și de ce. Am învățat, the hard way, după eurotrip-ul din 2011 că a avea cu cine să depeni amintirile de peste zi e mult mai important decât poate părea la prima vedere. Dar în același timp, mi-e clar că genul de „explorare” pe care o am eu în minte, cel puțin la momentul actual, nu se prea poate face în doi sau mai mulți. Sau poate încă n-am găsit eu al doilea potrivit :)

Cumva în aceleași coordonate de aură de magie și potențial fotografic se înscrie, pentru mine, și New York-ul. După o săptămână petrecută la pas în miezul Manhattan-ului m-am bucurat că am plecat, întrebându-mă în același timp când o să revin. Am plecat având certitudinea că e un oraș prea nebun, prea ieșit din sine pentru mine, dar dorindu-mi în același timp să mă întorc cât de curând, fiind ferm convins că am învățat multe și că acum aș știi să văd mai bine.

La New York – take 2 nu îndrăznesc însă să visez. Încă.

Din nou despre New York-ul altora

Trebuie să recunosc dintru început: am o mare slăbiciune pentru time-lapse-uri bine făcute, indiferent că sunt urbane sau sălbatice, macro-fotografie sau fotografie astronomică. E ceva în derularea accelerată a timpului care-mi ridică un nod în gât.

Am dat recent peste un time-lapse cu New York, mai exact cu Manhattan. Pe chei și în Time Square, pe timp de zi și pe timp de noapte, la amurg și în miezul zilei. E un time-lapse curat, bine făcut, cu o alternanță bine gândită de static și dinamic, de filmare de la punct fix sau... „alunecătoare”. Ar fi rămas un time-lapse marcat ca favorit pe vimeo și eventual postat pe facebook/Google+ dacă n-ar fi fost amestecul atât de ciudat de sentimente pe care mi l-a trezit. Un amestec straniu de familiaritate și uimire, de dor de un oraș în care simt că m-aș putea pierde cu toată ființa mea și, din exact motivul ăsta de reticență. Și nodul dulce-amărui din gât, al unei amintiri despre care încă nu te-ai hotărât că-i veselă sau tristă. În plus, aproape fiecare scenă mă ducea cu gândul la vreo fotografie sau vreun film pe care le-am văzut cu cine știe cât timp în urmă și cu care, acum, împărțeam o istorie. Chiar dacă o istorie de doar o săptămână de turist care se vrea special. Iar peste toate astea, îmi răsuna neîncetat în minte un gând: „îți dai seama, am fost și eu acolo... și cu toate astea eu nu l-am văzut așa...”

Vă las pe mai departe cu imaginile:

Mindrelic - Manhattan in motion from Mindrelic on Vimeo.