24-7 Episode 2: The tripod menace

...or the lack thereof.

Acum 10 minute s-a terminat perioada de trimitere pentru repriza a doua de 24-7, un fel de mini-concurs organizat de Vlad pe fototarget. Spun mini-concurs, dar aduce mai mult a un fel de proiect/teme de casă, ca să zic aşa. Două săptămâni, trei teme şi douăzeci de participanţi. „Miza”? Feedback constructiv de la un juriu pe care cel puţin eu îl consider avizat (deşi „avizat” mi se pare un cuvânt prea mic :) )

În urmă cu două săptămâni şi ceva, când s-a dat drumul la înscrieri pentru ediţia a doua, m-am pus pe listă fără prea multă încredere şi entuziasm. Motivul principal: lipsa vreunei idei revoluţionare şi mai ales convingerea mea că şi dacă aş avea n-o să apuc să le pun în practică. Temele au fost însă mult mai prietenoase (din punctul meu de vedere) astfel că au început să-mi mişune repejor câteva idei prin cap. Însă, ca orice student care se respectă, evident că am lăsat „implementarea” lor pe ultima sută de metri, adică pe weekendul care tocmai a trecut.

Atâta doar că-n weekendul ăsta, mai nimic nu mi-a ieşit cum îmi plănuisem şi cum mă gândeam eu că aş vrea să iasă, cel puţin legat de 24-7. Ieşirea la Floreşti-Prahova am anulat-o pentru că n-am reuşit să mă scol suficient de devreme şi-n plus am cam zăcut toată ziua, deci ideea pentru „Va disparaitre” era cam compromisă. Ulterior am aflat că am rămas şi fără model pentru „Body language” aşa că deja începeam să mă gândesc cum să sune mailul prin care-l anunţ pe Vlad că nu mai trimit nimic tura asta. A existat totuşi şi o veste bună, şi anume că fotografiile se pot trimite până luni la 23:59, ceea ce pentru mine a însemnat că mai sunt încă „în cursă”.

Planurile pe duminică presupuneau o mică ieşire în GreenTea, urmată (sau precedată) de recuperarea trepiedului, întru realizarea eficientă a măcar unei teme din cele 3. GreenTea a fost, trepied nu a fost, dar măcar am reuşit să scot nişte cadre cu o vagă urmă de potenţial pentru „Va disparaitre”, ocazie cu care am folosit cu spor maxim filtrele care începuseră să strângă praf în sertarul lor (un ND4 + un PL-CIR - da, suprapuse :) ) N-a ieşit nici pe departe pe cât de interesant mi-aş fi dorit cu atât mai mult cu cât am certitudinea că dacă-mi dădeam mai mult un pic efortul, putea ieşi ceva mult mai fain. Aşa, pot spune că am luat-o pe cărări clasice. Seara de duminică a venit cu încă o veste bună, astfel că mi-am găsit un nou model pentru „Body language” (mulţam fain, Irina :) )

Astfel că luni, după o repriză de umblat prin măruntaiele codului pe care lucrez, ne-am pornit spre o locatie undisclosed pentru o tură de fotografii în lumina apusului peste Militari. Fotografiile au ieşit faine - mi-a fost destul de greu să aleg una, dar mai ales, a fost o experienţă foarte plăcută să pozez cu Irina. Un exemplu foarte bun de situaţie în care atitudinea face totul.

Cum aveam deja 2 din 3 cadre gata, cel puţin la nivel de RAW data, m-am îndreptat cu pas săltat spre casă, în speranţa că mişcarea o să le prindă bine neuronilor mei şi o să bubuie vreo idee măreaţă. Ideile măreţe au venit sub forma unor lecţii de mecanică a solidelor, când a fost nevoie să improvizez o modalitate de-a emula un trepied (pe care nu l-am recuperat încă) pentru a agăţa aparatul la un nivel fotografiabil, respectiv pentru a priponi unul din bliţuri (care nu are talpă). De ajutor mi-au fost un cuier (pentru cameră), asezonat cu un fular şi o geantă de laptop (don't ask!), respectiv o husă de piele de la o Smena Simbol (pentru bliţ).

Trebuie să menţionez că nici la Auto-portret nu m-am ţinut de ideea şi planul originale, dar sunt ceva mai mulţumit de rezultate. N-am nici un fel de idee despre cum ar fi ieşit cealaltă variantă, ceea ce înseamnă că pot să o încerc şi pe aia cu spor mult :)

Unde vroiam totuşi să ajung? Concursul ăsta m-a făcut să realizez ce important e să scoţi nasul din cutie, să spargi un pic cercul vicios al lui am văzut-[am încadrat]-am declanşat şi să încerci să faci ceva premeditat, cu un scop şi o finalitate. Spun asta pentru că m-am suprins gândind lucruri pe care eu nu mă vedeam gândindu-le prea curând, uitându-mă la lucruri la care altminteri probabil că nu m-aş fi uitat. Nu neg, probabil că fotografiile mele mai au încă o tonă de bube şi sunt probabil destul de pe lângă, dar eu din toate astea simt că am ieşit câştigat. Şi până la urmă cred că asta e ceea ce contează :)