De ce?

Acum 26 de luni, Andrei mă întreba „De ce?”

I-am răspuns. Un pic mândru, un pic naiv dar mai ales, auto-suficient. Între timp mi-am mai pus și eu întrebările astea, de mai multe ori. Privind la alții, sau privind la mine [...] a pendula între exercițiu și poveste, între plăcut ochiului și dincolo de forme și culori, între premeditare și întâmplare [...] dar cu toate astea, scopul, sau mijlocul încă îmi scapă. Și totuși continui să o fac, chiar dacă efectul pentru mine, pentru miChou cel dinăuntru, a început să nu se mai simtă și să fie înlocuit de adăugirile la imaginea lui miChou cel din afară.

For no reason at all

Am făcut poza asta în prima zi de Paris, în drum spre hotel. A fost genul de declanșare instinctivă, fără prea multe explicații. După ce am văzut-o pe ecranul aparatului, mi-a plăcut. Întors acasă, analizând-o pe îndelete, a rezistat valului destul de lung de selecții de poze pe care le-am urcat (și pe care le mai am de urcat).
Fără să am o explicație clară, am ezitat să o „expun” undeva. Obiectiv vorbind, mi-e clar că poza nu e decât un snapshot, cu vreo 5 oameni în cadru și o lumină dubioasă. Și totuși, e ceva inexplicabil la poza asta care nu m-a lăsat să o dau deoparte. Am momente când am impresia că e tocmai artificialitatea pozei (aproape) tuturor personajelor din ea, dar parcă doar atât nu e de ajuns.

Sunt eu nebun, sau chiar e ceva de capul pozei ăsteia? (nu mi se pare nici măcar excesiv de proastă, ca să pot să o pun la gazeta de perete rubrica „Așa nu” :D )