Marșul Colindătorilor

După mulți ani (să tot fie vreo 5? 6?) în care m-am mințit spunându-mi că am lucruri mai importante de făcut, anul ăsta am reușit să ajung din nou la Marșul Colindătorilor. Anul ăsta a fost totuși un pic mai trist. Mai trist, pentru că marșul nu a mai urmat traseul obișnuit, de la Piața Romană la Piața Universității, ci a urmat ruta Facultate de Drept - Piața Revoluției (Biserica Krețulescu), iar asta din cauză că anul acest municipalitatea nu și-a dat acordul pentru marș, interzicând orice manifestare publică de comemorare în Piața Universității. A fost mai trist ca ultimul Marș al Colindătorilor din amintirea mea pentru că dacă atunci, prin zăpadă și lapoviță, cântam colinde apărând o lumânare împreună cu frații mei, anul ăsta m-am simțit groaznic de singur. Pentru că atunci, simțeam un duh, o implicare și o dăruire pe care anul ăsta n-am mai simțit-o, poate și din cauza mea. Totuși bucuria de-a ține o lumânare aprinsă, de-a cânta colinde și de-a spune o rugăciune pentru cei care acum 20 de ani au murit pentru noi, pentru adevăr și pentru credință a fost mai puternică decât dezamăgirea nostalgiei. Iar bucuria asta-mi dă speranța și dorința de-a mai ajunge și la anul, când poate alte stăpâniri vor permite o slujbă de pomenire cum se cuvine celor care au murit strigând „Vom muri și vom fi vii!”

(Organizat an de an, de mai bine de 10 ani de către ASCOR (Asociația Studenților Creștin Ortodocși din România), Marșul Colindătorilor începea în mod tradițional de la Piața Romană și se încheia cu un parastas dedicat celor căzuți în revoluția din '89, la crucile de la Universitate, la kilometrul zero.)