nu mai departe de ieri, Ştefan mă întreba pe marginea acestei poze, ce-i cu vignetarea excesivă din ultima tranşă de cadre urcate pe flickr. i-am dat un răspuns - acum îmi dau seama - parţial. abia după ce am înghiţit pe nerăsuflate vreo 5 pagini de aici mi-am dat seama care e motivul: uneori, imperfecţiunea tehnică poate spune o poveste (cel puţin) la fel de bine ca şi perfecţiunea tehnică; când eşti asaltat de detalii, când poţi să numeri firele de nisip şi frunzele copacilor, ajungi să nu mai vezi plaja, pădurea, povestea de sub noianul detaliilor care se luptă pentru un pixel de pe retina ta [1]. şi de-aceea, uneori, un cadru soft, vignetat zbanghiu şi eventual cu culorile într-o rână transmite mai uşor şi mai direct o emoţie, te face să visezi şi să cauţi, decât o imagine de zecemegapixelicarestrigăperfecţiune.
____
[1] am realizat foarte pregnant faptul că mai multe detalii nu e neapărat egal cu „mai bine” acum aproape un an când, vizionând pentru prima dată la cinema un film digital, deşi la început am fost suprins de multitudinea şi calitatea detaliilor, în mai puţin de un sfert de oră, renunţasem să mai iau în considerare mulţimea de detalii, filmul apărându-mi deci mai blurry decât unul „clasic”
____
[1] am realizat foarte pregnant faptul că mai multe detalii nu e neapărat egal cu „mai bine” acum aproape un an când, vizionând pentru prima dată la cinema un film digital, deşi la început am fost suprins de multitudinea şi calitatea detaliilor, în mai puţin de un sfert de oră, renunţasem să mai iau în considerare mulţimea de detalii, filmul apărându-mi deci mai blurry decât unul „clasic”
