Uneori ajungi să-ți pui pofta-n cui fără să fi dorit asta și fără măcar să realizezi când s-a-ntâmplat. Când tot amâni momentul deciziei pentru „mai încolo”, pentru „o zi mai potrivită”, când „n-o să mai aibă atâtea pe cap” sau „o să-ți fie și ție clar ce vrei de la viață și de la cei din jur”.
Și, amânare după amânare, zi după zi, se strâng săptămâni, și ajungi să spui cuvinele pe care ardeai să le spui altcuiva, doar pentru că simți că le-ai ținut ascunse prea mult timp. Și în cel mai bun caz o să primești înapoi un zâmbet. Alt zâmbet, zâmbetul altcuiva, un zâmbet la care nu sperai, la care n-ai visat niciodată și care nici nu te va face să visezi.
Toate astea, în timp ce visele s-au ofilit, agățate în cuiul lui „mai târziu”...
