După cum povesteam ceva mai devreme, motivat de achiziționarea unei tablete grafice, am început să mă joc de-a desenatul. Nu dau pe dinafară de idei, dar am o fixație din fotografie: eu vreau să desenez oameni. Așa că mi-am luat la puricat lista de favorite de pe flickr în căutarea inspirației. M-am oprit la imaginea asta:
Nu mai știu ce m-a determinat atunci să o aleg. Poate poziția foarte puțin banală, poate lumina.
Cert e că m-am aruncat cu capul înainte să schițez un contur:
Nu cred că e nevoie să menționez ce hal de fiasco a ieșit. Fără niciun plan, fără vreo idee, cu originalul în stânga, am crezut că pot să fac, chiar și un minim de reproducere „direct”, cum mai văzusem eu pe net. Fals! E bine să-ți știi lungul nasului.
Așa că-n pașii următori, m-am mai apropiat un pic de fotografia inițială, am încercat o oarecare schiță de idee. După ce nici a doua încercare n-a ieșit cum trebuie, am încercat măcar scheletul să văd cum arată. Ceva mai bine, dar în continuare dezastruos:
Moment în care mi-am dat seama că eu încercam să desenez rachete fără să știu să trag linii. Așa că m-am decis să studiez un pic problema, simplificând la maxim - o persoană care stă pe un scaun, cu mâinile pe lângă corp. Cea mai simplă poză. Nu mi-e clar ce a fost în capul meu la prima încercare:
După cum notam și atunci, cel mai probabil m-am plictisit. Mi-a trecut însă repede, și am decis ca e cazul sa mai încerc, serios de dată asta. Așa că am refăcut omulețul care stă pe scaun - văzut din față și de la un unghi de 45 de grade:
După această mică reușită (mie chiar îmi place cum mi-au ieșit cutiile alea :p ) am decis să mă reîntorc la fotografia originală. Am făcut un mic studiu de cadru și poziție:
Am încercat să-mi marchez punctele/suprafețele de contact dintre model și canapea/podea, am încercat să-mi fac o idee despre perspectivă. Toate astea stresându-mă cât mai puțin cu detaliile modelului. O dată respectiva idee finisată, mi-am luat încă o dată inima în dinți și am încercat o schiță:
Știam că nu e finală, dar am realizat că-mi lipseau niște detalii absolut esențiale, și anume „mișcarea” și poziționarea în adâncime a modelului. Drept care am ales o convenție cu triunghiuri destul de simplă: capătul „ascuțit” este „departe”, latura opusă lui este „aproape”. Formele paralele cu privitorul rămân dreptunghiulare.
Imi dau seama că nici măcar această a opta schiță nu e nicidecum aproape de imaginea originală, dar măcar are ceva din atitudinea și mișcarea ei.
Din păcate n-am mai lucrat la ea. Am avut câteva tentative rapid eșuate de a pune un contur „realist” pe scheletul meu de triunghiuri și dreptunghiuri, dar îmi trebuie ceva mai multă liniște și concentrare pentru asta.
Totuși care e morala poveștii? Care-i legătura cu titlul? După ce am lucrat la imaginea asta, mi-am dat seama de un lucru foarte important (care pe mine unul m-a chinuit în toată facultatea): nu poți să te arunci din prima să faci totul în forma finală. Pentru că nu ai „scheletul” și nici nu știi cum va evolua. Iar asta e valabil în programare la fel cum e și-n desen sau pictură. Trebuie sa fii un mare artist (sau programator) ca să știi din prima cum va arăta produsul la final și toți pașii pe care trebuie să-i faci pentru a ajunge acolo. Și chiar și așa e posibil să fie nevoie sa ajustezi traseul pe parcurs.
Cel puțin în ceea ce mă privește pe mine și programarea, n-am fost niciodată în stare să lucrez eficient în contextul ăsta de incertitudine. Ceea ce până la urmă poate că nu e chiar rău. Lumea are nevoie și de testeri :)
duminică, 14 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)