Tind să cred că una din cele mai mari ispite ale zilelor noastre este cea a singurătății. Nu mă refer la singurătatea fizică sau „informațională”, căci mai nou, toți „prietenii” ne sunt la un click distanță. Mă refer la solitudine ca la lipsa oricărei (inter)dependențe, la senzația că am fost aruncați în lume și că de aici încolo e treaba noastră să ne descurcăm, fiecare pe pielea lui, cum știe și se descurcă mai bine. Pentru că, până la urmă, singuri ne-am născut și singuri murim, nu? (Asta dacă ne ducem cu gândul atât de departe).
De fapt, nimic mai neadevărat. Tot ce fac, este spre folosul sau spre paguba aproapelui (și, implicit a mea) iar Dumnezeu, în funcție de faptele și atitudinea mea față de El, e mai aproape sau mai departe, mai împreună-lucrător sau în așteptare, dar niciodată întors total cu spatele, niciodată „ocupat cu altceva”. Nimic nu e neutru, nimic fără importanță.
Prin contrast, ispita singurătății, sapă la rădăcina sufletului omului pe două fronturi: pe de o parte, dacă Dumnezeu ne-a aruncat în lumea asta și ne-a lăsat să ne descurcăm cum putem, deznădejdea bate la ușă (și nu de puține ori o și doboară). Ajunge să încerci să vezi dincolo de știrile din show-biz și de can-can și să vezi realitatea așa cum e ca să-ți dai seama că un singur om n-are nicio șansă în fața valului care vine să-l înece. De cealaltă parte (uneori după ce deznădejdea și-a făcut bine culcuș în suflet - precondiție nu obligatoriu necesară însă), dacă suntem singuri și fiecare pe barba lui înseamnă că orice (în niște limite - sau nu) este permis, iar câtă vreme nu aduc antingere celui de lângă mine (în viziunea mea, bineînțeles, și asta doar dacă ajung să-mi pun problema asta), libertatea de orice fel e la ea acasă.
Nu de puține ori, m-am trezit făcându-mi o mie de gânduri și de griji, gândindu-mă la X și Y, stresându-mă ce-o să fac când s-o întâmpla una sau alta, și invariabil ajungând la concluzia că nu-mi stă în putere să schimb nimic. Moment în care, bineînțeles, deznădejdea își arăta colți sau gheare, de-ale ei sau vopsite în alte gânduri și ispite. Pentru că mă încăpățânam să cred că am ajuns aici din întâmplare iar Dumnezeu s-a spălat pe mâini de noi, acum ceva vreme - deși nu sunt puține episoadele din viață care mi-au demonstrat clar contrariul.
Mi-aș dori să am o „soluție”, dar nu există o rețetă. Doar să stăm cu nădejdea în Dumnezeu, pe care să o sprijinim cu rugăciune, cu trăire și cu atitudine autentic creștină. Nădejdea că el toate le-a făcut, toate le ține, și nu e om și făptură care să nu fie în iconomia lui. Sau, după cum spunea Sf. Siluan, «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!».
