Coming back

De când am fost ultima oară în Paris, și am descoperit o frântură din Parisul pe care mi-l imaginam și-mi doream să-l găsesc, tot visez să mă întorc. Să mai fac o încercare.

Îmi doresc să descopăr, să înțeleg și, eventual, să fotografiez, o frântură cât de mică din Parisul care a devenit celebru în fotografiile unui Atget, Doisneau sau Bresson. Vreau să arunc o privire în sufletul unui oraș care, pentru mine, e mai mult decât un clișeu, e un organism cu un suflu și o viață aparte.

Știu că Parisul și parizienii nu mai sunt aceiași ca acum 30 de ani sau ca acum 10 ani. Știu că dacă nu ești atent te poți ușor trezi în ceva ce aduce mai degrabă a Rabat sau Alger, în ciuda semnelor care-ți spun că ești la 10 minute de Sacré Cœur. Cu toate astea, potențialul de-a spune o poveste, fără să arăt nici măcar un colțișor de Tour Eiffel sau Champs Éllysées, știu că este acolo.

Mi-aș dori să fac călătoria asta alături de cineva care să înțeleagă, măcar un pic, ce caut și de ce. Am învățat, the hard way, după eurotrip-ul din 2011 că a avea cu cine să depeni amintirile de peste zi e mult mai important decât poate părea la prima vedere. Dar în același timp, mi-e clar că genul de „explorare” pe care o am eu în minte, cel puțin la momentul actual, nu se prea poate face în doi sau mai mulți. Sau poate încă n-am găsit eu al doilea potrivit :)

Cumva în aceleași coordonate de aură de magie și potențial fotografic se înscrie, pentru mine, și New York-ul. După o săptămână petrecută la pas în miezul Manhattan-ului m-am bucurat că am plecat, întrebându-mă în același timp când o să revin. Am plecat având certitudinea că e un oraș prea nebun, prea ieșit din sine pentru mine, dar dorindu-mi în același timp să mă întorc cât de curând, fiind ferm convins că am învățat multe și că acum aș știi să văd mai bine.

La New York – take 2 nu îndrăznesc însă să visez. Încă.