suflet fără chei

mi-aş dori să mă plimb în picioarele goale prin ploaia care se scurge printre firele tale de păr. mi-aş dori să ştii că ai fost cea mai dulce picătură de libertate, că m-am mândrit cu lucrul ăsta. norii şi-au strâns poalele şi au plecat să-şi cânte versurile tunate peste alte creste de deal biciuite de drumuri smolite. ma plimb printre paşii tăi, printre puful amintirilor şi sipeturile de fotografii ale planurilor rămase cu bagajele'n drum, la gară.
ştii, nu ţi-am spus niciodată cât mi-au plăcut gările, nu ţi-am povestit jocul minunat pe care l-am găsit trecând o dată prin Gare du Nord, printre pasageri grăbiţi, studenţi care lucrează part-time la McDo sau aşchiile din scândurile proaspăt bătute în acoperiş. m-am încurcat în mofturi, în mici glumiţe şi detalii inutile şi am uitat să îţi povestesc acest joc minunat. am uitat să-ţi spun cum mă gândeam să plec şi cum m-am rătăcit în Costineşti.
probabil că ar trebui să cresc mare. să uit de oi care stau în cutii, de trenuleţe şi porumbei malefici, să fac lucruri mai bune decât o mie de prostioare care nu vor folosi nimănui şi în primul rând nici mie. ar trebui să încetez să mai scriu poveşti şi să văd lumea în poze, ar trebui să încetez să-mi doresc să văd cum arată o lacrimă înainte de a ajunge pe obraji şi un fulg de zăpadă înainte de a fi nor. ar trebui să-mi iau cămaşa serioasă, pantalonii serioşi şi mapa la fel de serioasă şi să mă duc şi să-mi continui drumul în lumea oamenilor mari. şi cum nimeni nu va putea face asta vreodată în locul meu, mă chinuiesc sperând că poate, undeva pe lumea asta va fi un loc şi pentru mine.