Cu fiecare zi care trece pe nesimțite, cu fiecare nouă nuanță de gri între albul și negrul pe care le credeam singulare și cu fiecare întrebare pentru care nu există un răspuns corect mă simt din ce înce mai străin și totuși mai adânc intrat în lumea oamenilor mari.
***
Discutând în seara asta despre cutii, stress testing și alte minuni, mi-am adus aminte de Micul Prinț și m-a pocnit un dor nebun de-a reciti o carte pe care nu știu dacă am terminat-o vreodată, dar din care frânturi sunt legate atât de strâns de copilăria mea.***
Citindu-l pe Gelu mi-am dat seama că am și eu multe datorii la scris: vreo 2 drafturi aici, un teanc de poze care zac la întuneric în Lightroom și un volum 6 în care am de scris o nuvelă ca să recuperez. Eu însă nu cred că-mi pot permite luxul de-a-mi pune în calendar o oră în care să scriu (pe banii corporației sau nu).
2 comentarii:
Micul Prinţ mi-a marcat şi mie copilăria. Aveam un disc cu povestea şi-l ascultam când eram mică. Şi acuma când mă gândesc îmi amintesc vocile... "Desenează-mi o oaie"
Cartea am citit-o în anul întâi de facultate şi la final ţin minte că m-a apucat plânsul. Acum că mi-ai amintit de ea, parcă-mi vine s-o recitesc.
Amuzanta partea cu "pe banii corporației sau nu" :) Nu ti-a spus Delia ca avem o ora "pentru masa" la pranz? :D
Trimiteți un comentariu