To who?

Am o mie de lucruri de spus şi nu ştiu cui să le spun. Aş putea să le scriu, dar ar însemna fie să pun pe tavă prea mult din sufletul meu şi al altora pentru ochi straini, fie să încerc să-mi provoc amnezie folosind stilou şi hârtie. Prima nu mi-o permit, a doua n-ar avea nici un efect. De multă vreme, scrisul doar pentru mine şi-a pierdut efectul terapeutic. Aş putea spune că am dezvoltat o toleranţă sau pur şi simplu sunt într-o perioadă excesiv de exhibiţionistă a vieţii mele.

M-a bătut de nenumărate ori gândul să încep un blog anonim, unde să pun, cu nume şi cronologii inverse toate lucrurile pe care nu am avut curajul să le scriu sau pe care n-am găsit nimănui căruia să le povestesc. Probabil că din acest moment demersul ăsta nu mai are nicio şansă de reuşită. Asta pentru că am aflat, într-un mod destul de ciudat şi neplăcut că, în ciuda primei impresii, Internetul în care ne învârtim noi e mult mai mic decât pare iar lucrurile se găsesc mult mai uşor decât ne-am dori. Iar în momentul ăsta nu mă simt în stare să-mi arunc povestirile suficient de departe încât să nu se mai poată întoarce şi să nu poată răni sau deranja pe nici unul din protagonişti.

Aşa că mă încui în peştera mea cu biluţe chinezeşti şi aştept să-mi treacă, iar umbrele să capete din nou culori...