Trebuie să recunosc dintru început: am o mare slăbiciune pentru time-lapse-uri bine făcute, indiferent că sunt urbane sau sălbatice, macro-fotografie sau fotografie astronomică. E ceva în derularea accelerată a timpului care-mi ridică un nod în gât.
Am dat recent peste un time-lapse cu New York, mai exact cu Manhattan. Pe chei și în Time Square, pe timp de zi și pe timp de noapte, la amurg și în miezul zilei. E un time-lapse curat, bine făcut, cu o alternanță bine gândită de static și dinamic, de filmare de la punct fix sau... „alunecătoare”. Ar fi rămas un time-lapse marcat ca favorit pe vimeo și eventual postat pe facebook/Google+ dacă n-ar fi fost amestecul atât de ciudat de sentimente pe care mi l-a trezit. Un amestec straniu de familiaritate și uimire, de dor de un oraș în care simt că m-aș putea pierde cu toată ființa mea și, din exact motivul ăsta de reticență. Și nodul dulce-amărui din gât, al unei amintiri despre care încă nu te-ai hotărât că-i veselă sau tristă. În plus, aproape fiecare scenă mă ducea cu gândul la vreo fotografie sau vreun film pe care le-am văzut cu cine știe cât timp în urmă și cu care, acum, împărțeam o istorie. Chiar dacă o istorie de doar o săptămână de turist care se vrea special. Iar peste toate astea, îmi răsuna neîncetat în minte un gând: „îți dai seama, am fost și eu acolo... și cu toate astea eu nu l-am văzut așa...”
Vă las pe mai departe cu imaginile:
