Am făcut poza asta în prima zi de Paris, în drum spre hotel. A fost genul de declanșare instinctivă, fără prea multe explicații. După ce am văzut-o pe ecranul aparatului, mi-a plăcut. Întors acasă, analizând-o pe îndelete, a rezistat valului destul de lung de selecții de poze pe care le-am urcat (și pe care le mai am de urcat).
Fără să am o explicație clară, am ezitat să o „expun” undeva. Obiectiv vorbind, mi-e clar că poza nu e decât un snapshot, cu vreo 5 oameni în cadru și o lumină dubioasă. Și totuși, e ceva inexplicabil la poza asta care nu m-a lăsat să o dau deoparte. Am momente când am impresia că e tocmai artificialitatea pozei (aproape) tuturor personajelor din ea, dar parcă doar atât nu e de ajuns.
Sunt eu nebun, sau chiar e ceva de capul pozei ăsteia? (nu mi se pare nici măcar excesiv de proastă, ca să pot să o pun la gazeta de perete rubrica „Așa nu” :D )
4 comentarii:
Sincer, mie nu-mi atrage atentia cu nimic.
Merci :D
Sunt 2 poveşti pe care le văd în ea - puştiulică cel gânditor şi nenea cu trollerul. Din păcate puse împreună nu îmi mai spun nimic
Un copil trist care pare că a fost certat şi o mamă care pe lângă alte probleme complicate trebuie să mai asculte şi "nimicurile" copilului. El are ceva de spus şi toată lumea din jurul lui face altceva, unul chiar se îndreaptă spre o direcţie opusă.
Mie îmi inspiră o lipsă de comunicare/comuniune între oameni care nu mai văd, nu mai aud, nu mai ascultă în adevăratul sens, iar asta îl doare pe cel mic pentru că el ar fi trebuit să primească dragoste, grijă, timp...
Trimiteți un comentariu