La mulți ani!

Marșul Colindătorilor

După mulți ani (să tot fie vreo 5? 6?) în care m-am mințit spunându-mi că am lucruri mai importante de făcut, anul ăsta am reușit să ajung din nou la Marșul Colindătorilor. Anul ăsta a fost totuși un pic mai trist. Mai trist, pentru că marșul nu a mai urmat traseul obișnuit, de la Piața Romană la Piața Universității, ci a urmat ruta Facultate de Drept - Piața Revoluției (Biserica Krețulescu), iar asta din cauză că anul acest municipalitatea nu și-a dat acordul pentru marș, interzicând orice manifestare publică de comemorare în Piața Universității. A fost mai trist ca ultimul Marș al Colindătorilor din amintirea mea pentru că dacă atunci, prin zăpadă și lapoviță, cântam colinde apărând o lumânare împreună cu frații mei, anul ăsta m-am simțit groaznic de singur. Pentru că atunci, simțeam un duh, o implicare și o dăruire pe care anul ăsta n-am mai simțit-o, poate și din cauza mea. Totuși bucuria de-a ține o lumânare aprinsă, de-a cânta colinde și de-a spune o rugăciune pentru cei care acum 20 de ani au murit pentru noi, pentru adevăr și pentru credință a fost mai puternică decât dezamăgirea nostalgiei. Iar bucuria asta-mi dă speranța și dorința de-a mai ajunge și la anul, când poate alte stăpâniri vor permite o slujbă de pomenire cum se cuvine celor care au murit strigând „Vom muri și vom fi vii!”

(Organizat an de an, de mai bine de 10 ani de către ASCOR (Asociația Studenților Creștin Ortodocși din România), Marșul Colindătorilor începea în mod tradițional de la Piața Romană și se încheia cu un parastas dedicat celor căzuți în revoluția din '89, la crucile de la Universitate, la kilometrul zero.)

Colind

de Vasile Voiculescu

În coliba 'ntunecoasă
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru faptură
Într-o scumpă picatură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a facut cer strălucit
Cu bolta de mărgărit
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult se bucura
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.

Și noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curățat
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, Domnul te paște!
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul meu îmi spune
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugaciune
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se afla-n mine.

Constatarea zilei

Mi-aș fi dorit să povestesc pe larg despre excursia în Athos. Din păcate, după doar o jumătate de zi în țară, lângă calculator, nu mă mai simt în stare să scriu despre asta. Am ajuns însă să meditez pe facebook despre emigrare și patriotism...

Văzând câtă lume se laudă pe fb/twitter că emigrează din cauză că a ieșit cine o ieși, mi-am dat seama de o definiție simplă pentru patriotism: să vrei să stai în țară și să schimbi ceva chiar dacă treaba se împute. Dar într-adevăr, dacă fiecare se gândește doar și mai întâi cum să-i fie lui bine indiferent de oricare din jur, atunci da, ne merităm orice soartă :|