Coming back

De când am fost ultima oară în Paris, și am descoperit o frântură din Parisul pe care mi-l imaginam și-mi doream să-l găsesc, tot visez să mă întorc. Să mai fac o încercare.

Îmi doresc să descopăr, să înțeleg și, eventual, să fotografiez, o frântură cât de mică din Parisul care a devenit celebru în fotografiile unui Atget, Doisneau sau Bresson. Vreau să arunc o privire în sufletul unui oraș care, pentru mine, e mai mult decât un clișeu, e un organism cu un suflu și o viață aparte.

Știu că Parisul și parizienii nu mai sunt aceiași ca acum 30 de ani sau ca acum 10 ani. Știu că dacă nu ești atent te poți ușor trezi în ceva ce aduce mai degrabă a Rabat sau Alger, în ciuda semnelor care-ți spun că ești la 10 minute de Sacré Cœur. Cu toate astea, potențialul de-a spune o poveste, fără să arăt nici măcar un colțișor de Tour Eiffel sau Champs Éllysées, știu că este acolo.

Mi-aș dori să fac călătoria asta alături de cineva care să înțeleagă, măcar un pic, ce caut și de ce. Am învățat, the hard way, după eurotrip-ul din 2011 că a avea cu cine să depeni amintirile de peste zi e mult mai important decât poate părea la prima vedere. Dar în același timp, mi-e clar că genul de „explorare” pe care o am eu în minte, cel puțin la momentul actual, nu se prea poate face în doi sau mai mulți. Sau poate încă n-am găsit eu al doilea potrivit :)

Cumva în aceleași coordonate de aură de magie și potențial fotografic se înscrie, pentru mine, și New York-ul. După o săptămână petrecută la pas în miezul Manhattan-ului m-am bucurat că am plecat, întrebându-mă în același timp când o să revin. Am plecat având certitudinea că e un oraș prea nebun, prea ieșit din sine pentru mine, dar dorindu-mi în același timp să mă întorc cât de curând, fiind ferm convins că am învățat multe și că acum aș știi să văd mai bine.

La New York – take 2 nu îndrăznesc însă să visez. Încă.

Testare, creație și alte gânduri

Se spune, și pe bună dreptate, că mind-set-ul unui tester (sau QE cum ne place uneori să intitulăm) este predominant distructiv. Dacă stai să te gândești, are sens: la nivelul cel mai basic, treaba unui tester este să se asigure că aplicația/sistemul nu crapă în brațele clientului. Așa că el le face să crape, înainte de a ajunge în brațele clientului. Pe măsură ce avansezi, lucrurile se mai rafinează, poți ajunge cu adevărat să vii cu propuneri de îmbunătățire a produsului, dar mi se pare că fundamental, nu se schimbă nimic.

Cred că de aici pleacă frustrarea unor QE care după câțiva ani de testat în sus și-n jos, își iau jucăriile și se mută, uneori cu succes, alteori fără, de partea cealaltă a baricadei, cu oamenii care „fac chestii”. Pentru că, până la urmă, orice om vrea să simtă că a creat ceva, că lasă ceva în urmă. Indiferent că e vorba de piulițe, electro-motoare, poduri, sisteme informatice sau tratate de metafizică. Și uneori, în ciuda faptului că-ți apare numele în About box-ul de la programul X, e greu să pui în perspectivă ce ai creat, ce ai adus tu în plus la lucrul ăla. Da, ai făcut niște teste, ai găsit și ai ajutat să se scoată niște buguri, eventual te-ai luptat pentru sau împotriva unui feature sau a unui fel de-a face lucrurile. Dar cu toate astea e greu să poți pune mâna pe o bucată din artefactul numit „software” și să zici «Eu am făcut asta!».

Într-un fel, cred că asta m-a dus pe mine la fotografie. De fapt nu știu dacă e vorba de dus, cât de ținut și înghiontit în permanență într-acolo. E felul în care îmi imaginez că pot face ceva, consistent, de sine-stătător, arătabil și ușor de explicat oricui. E un amestec periculos de dorință firesc umană de-a crea și dorință de slavă deșartă. E în același timp un refugiu, o insulă de uitare de sine și o goană nebună căreia nu i se vede capătul.

Nu de puține ori m-am întrebat dacă n-aș fi mai fericit, mai mulțumit și mai liniștit dacă m-aș lăsa de „sportul” ăsta. Pentru moment nu am (curajul să-mi dau) un răspuns.

[...]

În altă ordine de idei, m-a pocnit un gând de proiect. Sunt curios dacă pe ăsta o să reușesc să-l pun în practică...