«Nu se poate!» mi-a spus scuturând din cap a neîncredere. Nu înţelegeam cum nu poate să vadă evidenţa. Sau cel puţin ce era evident pentru mine.
«O să-ţi dovedesc... de fapt nici nu trebuie să îţi dovedesc eu nimic. O să vezi şi singură. Dacă nu mă înşel prea tare, mai devreme de câteva săptămâni. Hai, treacă de la mine, o lună. Să-mi spui atunci dacă mă crezi». În sinea mea jubilam, deşi mi se părea că episodul se repetă pentru a nu ştiu câta oară. De fapt, prea multe motive să jubilez nu aveam. Era doar mândria mea pe termen scurt, drogată cu perspectiva unui succes pe termen mediu. Într-un fel uşor prevers, făcusem trecerea de la reporter la crainic: dacă nu pot influenţa realitatea, măcar eu să fiu primul care o anunţă. Iar acum pe prompterul ascuns printre sinapsele mele se anunţau nişte schimbări.
«Nu, chiar n-ar avea de ce», a reluat un pic mai potolită. «E improbabil şi mai ales... nu văd ce sens ar avea? Totul e aşa cum trebuie.»
Dacă încearcă să mă convingă de contrariu, înseamnă că mă crede, cât de puţin. Mândria mea mai are un pic şi o dă în supradoză.
«Că veni vorba... Ce mai fac porumbeii? Tot în parc?»
«Credeam c-au îngheţat! Da' n-am avut eu norocu' ăsta. Îşi văd din nou de „ale lor”...» răspund aproape mecanic. Nu-nţeleg ce a apucat-o să dezgroape povestea cu porumbeii tocmai acuma. Se pare că nu sunt singurul care aduce surprize azi.
«Să nu-mi zici că nu ţi-am zis. În fine, de fapt nici măcar nu e un lucru rău. Eu nu cred că m-aş descurca mai bine.» Nu ştiu ce aş putea să-i mai zic. Ar trebui să o şterg şi totuşi nu îmi vine să mă întorc cu spatele şi să încep sa sforăi. «Ah, encore une chose! N-am uitat ce mi-ai promis... când ai vreme trimite-mi-le pe mail. Eventual cu comentarii. Sper să merite aşteptarea»
«Nici eu. Când ajung acasă. Noapte bună!...» mormăie şi se îndepărtează printre nămeţii care se pierd în ceaţă.
«Au revoir... cherie» îi şoptesc şi ultima parte cade cu scârţâit de zăpadă îngheţată sub felinarele portocalii.
«O să-ţi dovedesc... de fapt nici nu trebuie să îţi dovedesc eu nimic. O să vezi şi singură. Dacă nu mă înşel prea tare, mai devreme de câteva săptămâni. Hai, treacă de la mine, o lună. Să-mi spui atunci dacă mă crezi». În sinea mea jubilam, deşi mi se părea că episodul se repetă pentru a nu ştiu câta oară. De fapt, prea multe motive să jubilez nu aveam. Era doar mândria mea pe termen scurt, drogată cu perspectiva unui succes pe termen mediu. Într-un fel uşor prevers, făcusem trecerea de la reporter la crainic: dacă nu pot influenţa realitatea, măcar eu să fiu primul care o anunţă. Iar acum pe prompterul ascuns printre sinapsele mele se anunţau nişte schimbări.
«Nu, chiar n-ar avea de ce», a reluat un pic mai potolită. «E improbabil şi mai ales... nu văd ce sens ar avea? Totul e aşa cum trebuie.»
Dacă încearcă să mă convingă de contrariu, înseamnă că mă crede, cât de puţin. Mândria mea mai are un pic şi o dă în supradoză.
«Că veni vorba... Ce mai fac porumbeii? Tot în parc?»
«Credeam c-au îngheţat! Da' n-am avut eu norocu' ăsta. Îşi văd din nou de „ale lor”...» răspund aproape mecanic. Nu-nţeleg ce a apucat-o să dezgroape povestea cu porumbeii tocmai acuma. Se pare că nu sunt singurul care aduce surprize azi.
«Să nu-mi zici că nu ţi-am zis. În fine, de fapt nici măcar nu e un lucru rău. Eu nu cred că m-aş descurca mai bine.» Nu ştiu ce aş putea să-i mai zic. Ar trebui să o şterg şi totuşi nu îmi vine să mă întorc cu spatele şi să încep sa sforăi. «Ah, encore une chose! N-am uitat ce mi-ai promis... când ai vreme trimite-mi-le pe mail. Eventual cu comentarii. Sper să merite aşteptarea»
«Nici eu. Când ajung acasă. Noapte bună!...» mormăie şi se îndepărtează printre nămeţii care se pierd în ceaţă.
«Au revoir... cherie» îi şoptesc şi ultima parte cade cu scârţâit de zăpadă îngheţată sub felinarele portocalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu