On mass-media

Într-un acces de lipsă de chef, ieri seară m-am decis să mă uit la «300 - Eroii de la Termopile». Zis şi făcut, în 20 de minute eram cu monitorul aranjat, cu mini-sistemul audio pornit şi cu chips-urile în braţe.
N-o să comentez filmul în sine, sau prestaţia regizorală sau actoricească. Despre asta cred că a curs destulă cerneală şi s-au stocat suficient de mulţi biţi. O sa comentez un alt aspect care m-a deranjat destul de mult şi care m-a făcut să-mi aduc aminte şi de alte lucruri asemănătoare, care mă porniseră să scriu postul ăsta de multă vreme (deşi nu am făcut-o atunci, o s-o fac acum, referindu-mă şi la lucruri mai „vechi”).
E vorba despre felul în care multe din filmele pe care le-am văzut în ultima vreme - iar «300» nu face excepţie - conţin pe tot parcursul lor, sau doar se încheie, cu un mesaj vădit moralizator şi/sau de susţinere/argumentare a unor situaţii şi stări de fapt din „istoria” contemporană.
De exemplu:

• în «300», fraze ca „În această zi, vom salva lumea de misticism şi tiranie”, „familii care îşi varsă sângele pentru drepturile noastre, şi pentru principiile pe care a fost construită această întrunire [e vorba despre întrunirea bătrânilor - n.a.]”, „Trimiteţi armata pentru păstrarea libertăţii! Trimiteţi-o pentru dreptate. Trimiteţi-o pentru lege şi dreptate” mi-au sunat mult prea desprinse din discursurile patriotarde ale unor lideri de stat şi n-au putut să nu mă ducă cu gândul la războaiele care se poartă în acest moment, la „idealurile” în numele cărora se poartă bătălii ce nu pot fi câştigate.
• finalul de la „Happy feet” mi s-a părut o lecţie debilă de ecologie pusă în scenă în modul cel mai slab cu puţinţă. Nu m-a deranjat atât mesajul (bun în sinea lui - „Opriţi pescuitul abuziv în oceane!”) cât modul aproape „spălător pe creier” de transmitere a lui. Dacă astăzi discutăm de ecologie, nu m-ar mira să văd în curând finaluri care să povestească despre obligaţia de a impune cu forţa drepturile omului oriunde există bănuiala că ele nu sunt aplicate.

Un alt caz de felul ăsta, în care decizii politice sunt argumentate/promovate prin medii la care nu te-ai aştepta, este cazul seriei „Command & Conquer Generals” (şi al său expansion „C&C Generals: Zero Hour”). În care, deşi ai ocazia să joci de partea tuturor celor 3 facţiuni (americani, ruşi şi.. „terorişti”) totul e în aşa fel făcut încât toate poveştile (chiar şi cele ale chinezilor şi „teroriştilor”) sunt spuse din punctul de vedere al americanilor. Dacă stai să asculţi cât de puţin „povestea” care se spune între episoadele de luptă real-time (vorbim de un RTS aici, just in case) - dar nu numai - şi să o analizezi un pic la rece, poţi descoperi cu mare uşurinţă că-ntr-o proporţie covârşitoare, totul e o mare propagandă Pro-US şi pro-„the War on terror”. (Sunt conştient de faptul că într-o oarecare măsură toată seria C&C are astfel de influenţe. Însă C&C Generals mi se pare apogeul acestui trend.)

Pe mine unul, toată propaganda asta şi toate modurile prin care se încearcă manipularea opiniei publice mă scârbesc la culme. Ce nu pot să înţeleg este cum e posibil să nu vezi dincolo de aparenţe, să nu vezi modul în care realitatea ni se serveşte cu linguriţa în fiecare zi şi pe toate canalele aşa cum trebuie să o vedem sau, mai rău poate, cum e posibil să ignori lucrurile astea?