Post-travel

Motto: «Scrieţi copii, scrieţi orice, numai scrieţi!»

Se fac deja 5 zile de când m-am adunat de pe drumuri. Pe undeva pe la 1200 de cadre, însumând mai bine de 10 giga. Şi pe măsură ce trec prin ele, mi se pare că am din ce în ce mai puţine cadre memorabile, care să spună ceva sau care să merite arătate. În rest... parcă numai declanşări aleatorii, instinctuale. Wtf is wrong with me? :-s Poate că Andrei avea până la urmă dreptate...

Leaving

Plata în avans a fost inventată pentru oameni ca mine, care sunt în stare să spună că nu mai au chef să plece cu 9 ore înainte de ora de plecare a trenului. Din probabil acelaşi motiv, în caz de „abandon” doar o parte mică se poate recupera.

So, after all, it seems that I'm leaving...

poze bune

din punctul meu de vedere, o fotografie bună e acea fotografie în care rezultatul final arată așa cum ți-ai imaginat tu - fotograful - cadrul, înainte de a apăsa pe declanșator. și-n mod uluitor - prin coincidențe sau nu, punctul ăsta de vedere mi-a fost confirmat.
în condițiile astea, care e soluția, care e calea de urmat când ajungi să declanșezi de plictiseală, sau doar pentru că-ți place «țiu-clanț»-ul^[1], «clonț»-ul^[2] sau «șlanc-clâc»-ul^[3] pe care-l face shutter-ul camerei tale?

____
^[1] Canon
^[2] Olympus
^[3] Nikon

Preparing

Nu știu cum se face, dar parcă toate lucrurile interesante s-au adunat în săptămâna în care eu o să fiu plecat la Veneția. Sper să avem măcar vreme frumoasă (că eu nu car trepiedul după mine :P )

treizeșiceva

Acu' ceva vreme mă bucuram ca hamsteru' în față silozului că am reușit să trec, la început timid de zece mii de vizite pe blogu' cu poze și, mai apoi plin de avânt în ale grăirii în engleză când același numit trecea de două'j'de mii de vizite.
Între timp, atât blogu' vechi cât și cel cu poze au trecut de treizeci de mii. Și cu toate astea, mi se pare că vântul bate din ce în ce mai tare printre foile care zac nescrise, printre cadrele de care n-am curajul să mă apuc, împrăștiind gânduri și cuvinte care și-au pierdut vremea și destinatarii...

Avem o responsabilitate. Ce facem cu ea?

Stând astăzi cu gândurile aiurea şi rememorând diverse episoade recente, mi-a sărit un ochi un fapt pe care până acum l-am tot trecut cu vederea.De foarte multe ori, în contexte foarte diferite - de la adoptări de legi până la decizii personale sau profesionale - sintagma „îţi asumi răspunderea” este folosită pe un aproape de ameninţare.
Parlamentul (sau Guvernul, whatever) a trecut o lege controversată, trebuie să-şi asume răspunderea pentru ea. X a luat o decizie atipică sau pur şi simplu una care nu corespunde cu vederile superiorului direct, aşa că replica este - „bine, dar îţi asumi răspunderea” (pentru ca respectivul superior să nu fie acuzat că este prea dur sau că omoară iniţiativa proprie).
Ce nu înţeleg eu în nici una din situaţiile astea e următorul lucru: faptul că ne asumăm răspunderea pentru faptele şi acţiunile noastre n-ar trebui să fie implicit în relaţiile cu cei din jur? Sau termenul de adult responsabil e doar ceva care sună bine şi pentru a ne asuma cu adevărat responsabilitatea trebuie să vină cineva din afară şi să ne spună pe un ton cavernos (că decizia sau acţiunile noastre sunt atât de nasoale) că trebuie să ne asumăm răspunderea?