Din Pateric

Răsfoind zilele trecute o ediţie din 2003 a Patericului Egiptean, am dat peste o istorisire care mi-a plăcut tare mult. În seara, asta purtând o discuţie mai... „filozofică” cu un suflet drag mie, mi-am adus aminte de ea, şi m-am gândit să o scriu, pentru luarea-aminte şi a altora:

«Pentru avva Luchie
Au venit odată la avva Luchie cel din Ennat nişte călugări ce se zic evhite, adică rugători. Şi i-a întrebat pe ei bătrânul: „Care e lucrul mâinilor voastre?” Iar ei au zis: noi nu pipăim lucrul cu mâinile, ci precum zice apostolulm neîncetat ne rugăm. Şi a zis bătrânul: nu mâncaţi? Şi au zis: da, mâncăm. Si le-a zis lor: apoi când mâncaţi, cine se roagă pentru voi? Iarăşi le-a zis lor: nu dormiţi? Şi au zis: da, dormim. Şi a zis bătrânul: apoi când dormiţi, cine se roagă pentru voi? Şi nu au găsit să-i răspundă la aceasta. Şi le-a zis lor: iertaţi-mă, iată nu faceţi cum ziceţi. Iar eu vă arăt vouă că lucrând lucrul cu mâinile mele, neîncetat mă rog. Şed cu ajutorul lui Dumnezeu, muindu-mi puţinele smicele ale mele şi împletindu-le funie, zic: „miluieşte-mă, Dumnezeule, după marea mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea!” Şi le-a zis lor bătrânul: nu este rugăciune aceasta? Şi ei au zis: este. Şi a adaus bătrânul: când petrec toată ziua lucrând şi rugându-mă, fac mai mult sau mai puţin decât şaisprezece bani. Şi dau dintr-înşii la uşă doi şi ceilalţi îi cheltuiesc la mâncare. Şi se roagă pentru mine cel ce ia doi bani, când mănânc sau dorm. Şi cu harul lui Dumnezeu se împlineşte la mine cuvântul acela ce zice: neîncetat vă rugaţi!»

Vis

E 1:08 AM.


Visez că sunt la mare. E februarie şi e pustiu. Doar nisip, mare, vânt şi bărci pescăreşti care se odihnesc într-o rână pe ţărm. Nuanţe de gri, fără alb şi fără negru cum îi stă bine unui film AZO Mureş de 100, developat la un an după data expirării. O ea stă pe malul mării şi vântul îi flutură eşarfa albastră. Albastră cum Marea Neagră n-a fost vreodată, poate doar înainte de potop.

[...]

Visez că-mi fac timp şi curaj, să „pictez oameni”. Mai ales curaj. În culori, în tuşe groase sau dimpotrivă abia văzute, visători, trişti sau veseli, inocenţi sau cu mască. Poze tremurate, compuse şcolăreşte sau subexpuse. Poze zgomotoase cu oameni liniştiţi şi poze care urlă neliniştea cu precizia lipsită de vreun grăunte de zgomot. Îmi închipui cum mi-aş reface laboratorul foto de la mine din baie, cum aş da o întrebuinţare teancurilor de hârtie care îmbătrânesc într-un sertar.
Trebuie să-nvăţ să vorbesc.

[...]

Visez la tot ce ar putea să fie, la tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie altfel. Visez întrebările pe care le voi pune, dar care însă vor rămâne nerostite.

[...]

Aş visa dacă pleoapele nu s-ar încăpăţâna să rămână deschise căutând la hăul alb al tavanului. Dacă toate gândurile nu s-ar îngrămădi asupra mea ca un roi care acum îşi caută neliniştea. Îmi înnăbuş respiraţia între două perne şi-mi doresc ca toate gândurile să plece lăsând loc unui somn atât de dorit. În tăcerea care se lasă însă, în ceafă-mi pulsează o durere surdă, care nu are somn şi care o să mă ţină, şi-n noaptea asta, cine ştie până când. Şi care o să plece când o să mă hotărăsc să deschid ochii.

[...]

De multă vreme, de prea multă vreme, n-am mai ascultat şi n-am mai simţit melodia asta:

.

Feel

Mă simt ca şi cum aş fi uitat să merg într-o lume în care toţi în jurul meu aleargă...

C0FFEE break

M-am cocoţat pe birou ca să mă conving că totuşi ninge. Mi-am lipit nasul de geam să admir căderea fulgilor în lumina becurilor din curtea vecină, a becului ăla care se bălăngăne „la garaj”. Nu-mi vine să cred şi totuşi parcă n-aş ieşi afară în frig să mă conving ca e aievea. Mi-aş dori să pot să fac o poză, să păstrez imaginea asta muuuultă vreme, dar de aici, de la fereastra mea, peisajul e oricum dezolant. Şi oricum, s-a schimbat atât de puţin în 20 de ani că l-am învăţat pe de rost.

Îmi spun ca ar fi o chestie interesantă să ies să mă plimb prin zăpadă, acum, la ora două-şi-ceva-noaptea. Imediat însă îmi spun că i-aş deranja pe ai mei şi că oricum nu ar avea nici un haz să las camera acasă, da' la cum ninge... [Nu mai bine mai aşteptam eu un pic şi îmi luam un E-3? :D ] Aşa că stau în continuare cocoţat pe birou, cu spatele lipit de geam şi cu laptopul în poală şi povestesc cui e dispus să citească, ce frumos ninge aici :)).

But then again, the coffee break is over!

PS: De fapt ăsta trebuia să fie un post aşa cald şi siropos ca o clătită cu dulceaţă de vişine, asezonat cu o poză de National Geographic şi cu multe chestii despre cum mi-aş dori eu să fie alte chestii. Da' nu e...

Creativity

Se întâmplă câteodată ca ceea ce vezi în jurul tău să ţi se pară nespus de frumos. Şi atunci îţi doreşti să poţi să împărtăşeşţi şi celorlalţi frumosul pe care îl vezi tu. Aşa că pui mâna pe aparat şi încerci să prinzi într-un dreptunghi de film, sau de pixeli o parte din cerul limpede, sau din adierea vântului, albul zăpezii sau copacii îmbrăcaţi în chiciură. Şi oricât te-ai învârti, oricât te-ai uita în dreapta şi-n stânga, în sus şi-n jos, de la nivelul solului sau cocoţat pe o bancă, tot ce poţi scoţi sunt doar mici frânturi, rupte de frumuseţea pe care vroiai să o arăţi. Şi, încercare după încercare, aproape renunţi. Până când, la un moment dat, pregătindu-te să pleci, mai arunci o ultimă privire în urma ta. Şi atunci, găseşti cadrul pe care îl căutai de atâta vreme. Şi ştii, încă de când priveşti prin oglinzile camerei colţul de lume pe care-l vei fotografia, înca înainte de a privi rezultatul final, ştii că asta e ceea ce îţi doreai.

Ei bine, momentul ăsta în care îţi dai seama că ai reuşit să găseşti şi să surprinzi ceea ce îţi doreai, cum îţi doreai, este esenţial. Este esenţială căutarea lui, este esenţială găsirea lui. Indiferent cât de artistic sau nu este ceea ce faci, indiferent dacă de el se va bucura, sau se va folosi 1 om sau 100.000.

Urarea mea de An Nou pentru voi este asta: să aveţi parte de cât mai multe astfel de momente în anul ce vine, şi totuşi ele să nu vă ştirbească cu nimic din bucuria unei reuşite. La mulţi ani!