marți, 19 februarie 2008

De ce nu-mi place IM

Dacă ne luăm după stiva OSI (şi cred că şi TCP/IP mi-ar da dreptate), aplicaţiile de Instant Messaging se situează pe nivelul Aplicaţie, deci peste nivelul Sesiune (în modelul OSI). Problema e următoarea: dacă în cazul aplicaţiei o sesiune există, e (oarecum) permanentă şi se încheie la un moment bine precizat, interacţiunile inter-umane prin intermediul IM par din ce în ce mai mult a comunicaţie bazată pe datagrame: deschizi o fereastră de IM, spui ce ai de spus după care o închizi şi, cel mai probabil uiţi de ea şi „ieşi” fără să mai priveşti înapoi, fără să „dai bună-ziua” sau să închei „sesiunea” pe care ai deschis-o cu persoana de la celălalt capăt al „firului”.
Lucrul ăsta mă deranja de ceva vreme şi încercam pe cât posibil să nu-l fac şi eu la rândul meu. Încercam să încep cu un „Salut” (chiar dacă era a doua replică din conversaţie :D ) şi să termin cu orice fel de salut de încheiere când mă retrăgeam sau îmi dădeam seama că am terminat discuţia „în sesiunea curentă”. Faptul că facilitatea asta de a transmite informaţie omoară destul de mult din ceea ce înseamnă (sau înţeleg eu că înseamnă comunicare) mi-a apărut cu atât mai evident când, trebăluind prin nişte documente, a răsărit din neant o invitaţie la photo-sharing. Fără introducere, fără justificare, fără nimic. Un moment am crezut că a fost un click greşit. Nu judec aici nici fapta şi cu atât mai puţin persoana. Ci „sindromul” a cărui manifestare e povestirea de mai devreme. Episodul s-a încheiat mai puţin brusc decât a început, ba chiar aş putea spune că a fost o oarecare excepţie de la regulă. O excepţie care însă a dus la reflecţie :).
Nu vreau să par lupul moralizator în toată povestea sau să par că vreau să schimb lumea. Îmi dau seama că nu pot face asta. Nu pot însă să nu constat că din ce în ce mai mult C-ul din IT&C înseamnă altceva decât ar trebui, că prea des rămânem mai uşor şi mai repede cu imaginea pe care şi-o construieşte celălalt în faţa ecranului şi ne vine apoi greu să discutăm cu el în „real-life”, că cei 7 ani de acasă (fără vreo intenţie de jignire) ajung greu în spaţiul online, că vorbim mai mult dar comunicăm mai puţin.

Niciun comentariu: