[despre biciclete și personalitatea lor, despre diversitate, despre identitate într-o piață fără cerere, despre utilitate dincolo de fițe și despre ce poate fi dincolo de aparențe]
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Of men (and women) and bikes
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Biciclind pe Valea Doftanei
- Eram convins că orașul Comarnic e un oraș ca orice alt oraș de pe Valea Prahovei. De fapt, Comarnicul e un fel de sat de munte, mai mare și, după părerea mea, destul de frumos.
- Am redescoperit senzația specială pe care ți-o dă simplul fapt de-a da „Bună ziua” oamenilor pe care-i întâlnești pe stradă - și de a ți se răspunde cu un „Noroc!” sau „Sănătate!” spus cu zâmbetul pe buze
- Prahova e un județ fain și liniștit, o dată ce lași în urmă DN1 și munții și localitățile „clasice” de pe Valea Prahovei
- Am luat niște mere geniale cu doar 2 lei kilogramul, iar omulețul care mi le-a vândut a insistat să-mi dea rest 1 leu deși cântarul arăta vreo 2,4kg.
- Slow and steady wins the race. Chiar dacă ajungi să mergi mai încet decât un om *pe lângă bicicletă* e important să menții cadența. Știam teoria, azi am verificat în practică. Și am apreciat din plin cele 3 x 8 viteze :D
- În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, devine imperios necesar să învăț să iau curbe în pantă. O bună parte din serpentine le-am coborât în frână de teamă să nu zbor în decor :(
luni, 8 august 2011
Din nou despre New York-ul altora
duminică, 12 iunie 2011
New York-ul din pozele altora
Toate astea dintr-un motiv foarte simplu: toată povestea pe care (credeam) că o aveam în cap, s-a evaporat când, după câteva zile de efort, mi-am găsit liniștea pentru a mă gândi mai pe larg la asta. Erau - și înca sunt - multe de spus, dar n-am găsit încă forma potrivită.
S-a întâmplat totuși un lucru interesant, care m-a făcut să scriu acum și să caut pe flickr poze, de-ale altora, cu New York. S-a-ntâmplat că, dând întâmplător peste imagini din New York, acum m-am simțit mult mai „legat” de ele (involved cred că e cuvântul, dar cum n-am o traducere mai bună va rămâne „legat” în continuare). Mult mai legat decât mă așteptam, mult mai legat decât mi se părea că s-ar putea după doar o săptămână de hălăduit prin Manhattan. Deodată imaginile alea îmi erau familiare și - în același timp - mă încerca o părere de rău că, deși am stat o săptămână, n-am reușit să fac niște fotografii așa de bune[1]. Iar peste toate, îmi dă ghes dorința, aproape dorul, de-a mă întoarce, convins fiind că acum știu mai multe, că aș putea să văd și să simt mai bine orașul, și oamenii, și lumea aia întreagă adunată pe insula dintre două râuri.
(da, poza de mai sus nu este a mea :) Curând sper eu, voi posta și o poveste ilustrată cu pozele mele )
miercuri, 13 aprilie 2011
Crima si pedeapsa - book review
Nota: aceasta nu este o crtica sau o cronica a romanului lui Dostoievski. E un 'review' al romanului in prezentarea lui in doua volume in colectia "Cartile Adevarul".
Recunosc, nu am mai cumparat beletristica de destul de multa vreme. Dintr-o librarie de si mai multa vreme. "Crima si pedeapsa" a fost un impulse buy pe cand cautam cartile din colectia Jules Verne. Recunosc, imi doream sa o citesc de ceva vreme, dupa ce am auzit de ea de mai multe ori. Mi-a atras privirea cu coperta eleganta, sobra si solida. Genul de carte pe care o vezi prin fotografii sau prin filme. Presupun ca atunci mi-am dorit-o un pic si pe post de bibelou. Era un clasic al literaturii universale si arata ca atare.
Strict ca prezentare grafica/vizuala cartea nu dezamageste. Din pacate insa, am impresia ca s-a mizat pe faptul ca nu o vor si citi multi: traducerea este slaba, cu dezacorduri intre verb si subiect, cu cuvinte lipsa si schimbari de formulare in mijlocul propozitiei. In plus, aproape toate reperele "geografice" din Petersburg sunt date doar prin initiale (expandate insa in note de subsol, cu tot explicatiile traducatorului). Personal as fi preferat nume intregi si note de subsol doar unde erau strict necesare.
Cireasa de pe tort, pe partea vizuala insa, vine din folosirea diacriticelor: cartea e fain tiparita, fontul e bine ales si pus in pagina, avem chiar ligaturi. Si cu toate astea, ş-ul este s cu sedila. Refuz sa cred ca fontul ala nu avea si ş-ul romanesc corect [1].
Concluzia: daca vreti sa aveti ceva frumos de pus in biblioteca iar ceva de portelan nu merge cu restul cadrului, "Crima si pedeapsa" de la Adevarul e o carte buna (de fapt 2, fiind o editie in 2 volume). Daca vreti sa o cititi pentru placerea lecturii, mai bine cautati altceva.
____
[1] Nici la mine ş-ul nu e corect pentru ca acest post e scris pe mobil :)
vineri, 25 martie 2011
«Inele și corpuri» vs. «Corpuri și inele»
- ne luăm
- ne luăm casă
- ne luăm mașină (?)
- ne luăm mașină
- ne luăm casă
- ne luăm (?)
miercuri, 23 martie 2011
Limba si cultura
In engleza, tu si voi sunteti 'you'. O singura masa, fara distinctie, straina si externa mie (bineinteles, cu I mare). In romana, tot ce am facut e in aceeasi masura al meu si al nostru, fara distinctie de timp sau mod verbal. Sunt in egala masura raspunzator de pacatele mele si de cele ale celor dimpreuna cu mine.
marți, 25 ianuarie 2011
Despre ispita solitudinii
miercuri, 5 ianuarie 2011
Cutia cu mărunțișuri
După cum am promis, revin cu „rețeta”. Ingrediente:
- o cutie de carton (de pantofi, în cazul meu)
- aracet (vreo 3-4 lingurițe)
- o farfurie adâncă
- ~5 pagini de revistă/ziar (să NU fie lucioase!). Cantitatea se dublează (tot cu tipăritură sau coli albe) dacă se vrea și „tapițarea” pe interior
- o bucată de 3x3 cm de plastic (de ex. tăiată dintr-un dosar de plastic)
- capse, sfoară, foarfece
Cum se procedează:
- Se ia cutia de pantofi și se elimină părțile gri. Unghiul și înălțimea finală a părții din față depinde de gust și ce o să fie stocat în cutie.
- Din capacul cutiei se elimină părțile marcate cu gri: cele laterale corespunzătoare bucății tăiate din cutie, și partea verticală din spatele capacului (pentru a permite rotirea). Se taie pe linia punctată.
- Urmează ornamentarea cutiei:
- Se prepară o soluție de aracet din 2 lingurițe de aracet și o trei sferturi de farfurie de apă caldă. Se amestecă până la omogenizare.
- În soluția astfel obținută se pun bucăți tăiate în prealabil din colile de revistă. (bucățile pot fi și rupte cu mâna, dar e mai complicat la margini drepte cu bucăți rupte cu mâna).
- Se lasă să se înmoaie hârtiile aproximativ 2-3 minute. Fâșiile de hârtie trebuie să fie foarte maleabile și bine îmbibate de apă soluția de aracet înainte de aplicarea pe cutie.
- Fâșie cu fâșie se acoperă suprafața exterioară. La marginile de îmbinare e bine să dublați materialul.
- Se lasă la uscat (de preferință peste noapte)
- Pentru „tapițare”/ornamentare pe interior se repetă pasul anterior. În funcție de ce se pune pe interior, ordinea pașilor poate fi inversată.
- Se dau găuri în cutie și în capac (locurile marcate cu roșu în figură) iar capacul se fixează trecând o sfoară mai groasă prin găuri. (Am încercat inițial cu pioneze, dar aveau acul prea scurt.)
- Capătul mobil al capacului se prinde cu capse: Se taie două bucăți de cam 1,5x3cm de plastic care sunt capsate de „capacul mare”, respectiv „capacul mic”.
- În privința uscării, am impresia că dacă uscarea e violentă (eu am uscat-o pe sobă) există riscul de curbare a pereților cutiei. Nu sunt sigur, pentru că nu am încercat și altfel.
- Probabil că rezultatul final se poate da cu un lac pentru a-l păstra mai bine, dar nu știu exact cu ce fel de lac. Dacă aveți idei, please shoot :)
Încă două imagini cu rezultatul final:
duminică, 14 noiembrie 2010
Iterative drawing
Nu mai știu ce m-a determinat atunci să o aleg. Poate poziția foarte puțin banală, poate lumina.
Cert e că m-am aruncat cu capul înainte să schițez un contur:
Nu cred că e nevoie să menționez ce hal de fiasco a ieșit. Fără niciun plan, fără vreo idee, cu originalul în stânga, am crezut că pot să fac, chiar și un minim de reproducere „direct”, cum mai văzusem eu pe net. Fals! E bine să-ți știi lungul nasului.
Așa că-n pașii următori, m-am mai apropiat un pic de fotografia inițială, am încercat o oarecare schiță de idee. După ce nici a doua încercare n-a ieșit cum trebuie, am încercat măcar scheletul să văd cum arată. Ceva mai bine, dar în continuare dezastruos:
Moment în care mi-am dat seama că eu încercam să desenez rachete fără să știu să trag linii. Așa că m-am decis să studiez un pic problema, simplificând la maxim - o persoană care stă pe un scaun, cu mâinile pe lângă corp. Cea mai simplă poză. Nu mi-e clar ce a fost în capul meu la prima încercare:
După cum notam și atunci, cel mai probabil m-am plictisit. Mi-a trecut însă repede, și am decis ca e cazul sa mai încerc, serios de dată asta. Așa că am refăcut omulețul care stă pe scaun - văzut din față și de la un unghi de 45 de grade:
După această mică reușită (mie chiar îmi place cum mi-au ieșit cutiile alea :p ) am decis să mă reîntorc la fotografia originală. Am făcut un mic studiu de cadru și poziție:
Am încercat să-mi marchez punctele/suprafețele de contact dintre model și canapea/podea, am încercat să-mi fac o idee despre perspectivă. Toate astea stresându-mă cât mai puțin cu detaliile modelului. O dată respectiva idee finisată, mi-am luat încă o dată inima în dinți și am încercat o schiță:
Știam că nu e finală, dar am realizat că-mi lipseau niște detalii absolut esențiale, și anume „mișcarea” și poziționarea în adâncime a modelului. Drept care am ales o convenție cu triunghiuri destul de simplă: capătul „ascuțit” este „departe”, latura opusă lui este „aproape”. Formele paralele cu privitorul rămân dreptunghiulare.
Imi dau seama că nici măcar această a opta schiță nu e nicidecum aproape de imaginea originală, dar măcar are ceva din atitudinea și mișcarea ei.
Din păcate n-am mai lucrat la ea. Am avut câteva tentative rapid eșuate de a pune un contur „realist” pe scheletul meu de triunghiuri și dreptunghiuri, dar îmi trebuie ceva mai multă liniște și concentrare pentru asta.
Totuși care e morala poveștii? Care-i legătura cu titlul? După ce am lucrat la imaginea asta, mi-am dat seama de un lucru foarte important (care pe mine unul m-a chinuit în toată facultatea): nu poți să te arunci din prima să faci totul în forma finală. Pentru că nu ai „scheletul” și nici nu știi cum va evolua. Iar asta e valabil în programare la fel cum e și-n desen sau pictură. Trebuie sa fii un mare artist (sau programator) ca să știi din prima cum va arăta produsul la final și toți pașii pe care trebuie să-i faci pentru a ajunge acolo. Și chiar și așa e posibil să fie nevoie sa ajustezi traseul pe parcurs.
Cel puțin în ceea ce mă privește pe mine și programarea, n-am fost niciodată în stare să lucrez eficient în contextul ăsta de incertitudine. Ceea ce până la urmă poate că nu e chiar rău. Lumea are nevoie și de testeri :)
duminică, 17 octombrie 2010
MyPaint 0.9.0 beta is out!
După cum povesteam și-n postul trecut, de ceva vreme mă joc cu MyPaint. Recent s-a lansat versiunea 0.9.0beta, iar versiunea finală de 0.9 este programată pentru sfâșitul lui octombrie, prima jumătate a lui noiembrie. Versiunea nouă (sic!) nu e radical diferită față de precedenta, dar aduce câteva lucruri bune în plus:
- posibilitatea de ascundere a tuturor ferestrelor cu o singură tastă (implicit Tab) - utilă mai ales când lucrezi în full-screen și vrei să vezi doar imaginea, sau când ai nevoie urgentă de spațiu
- un set actualizat de brush-uri, ceva mai bine organizate
- nu mai pot fi selectate mai multe categorii de brush-uri în același timp (discutabil dacă-i un lucru bun sau nu, deși mutarea unui brush din categoria curent selectată în alta se face mai ușor, prin drag deasupra label-ului)
- un total de 6 controale pentru culoare: Brighter/Darker (prezente și în 0.8.2), Warmer/Cooler, Purer/Grayer
Digital painting
- suport pentru layere, atât cât să poți să separi conturul de culoare (deci fără blending modes sau alte nebunii)
- o selecție *LARGĂ* de pensule. Nu-s toate nemaivăzute (unele fac exces de bulinuțe sau elipse care-și schimbă culoarea), dar gradul de configurare te lasă mască. Programul ăsta ar trebui să aibă un manual dedicat numai pentru dialogul de „Brush settings”. Din fericire marea majoritate sunt bune, și destul de apropiate de ceea ce încearcă să imite din lumea reală.
- posibilitatea de a roti canvas-ul în timpul lucrului (din programele menționate anterior doar Photoshop CS4+ știe asta, și doar pe configurații cu o placă video solidă - nu e cazul meu)
vineri, 23 iulie 2010
anonimul venetian
si cu toate astea, simt nevoia sa urlu, sa scriu, sa-i spun cuiva toate lucrurile, toate maruntisurile, toate gandurile de pe marginea prapastiei, cum nu stiu ce vreau, cum m-am holbat minute in sir la aceeasi poza de 96 x 96px, cum doar o privire m-a facut sa nu mai ridic ochii din pamant, cum...
nu mai am solutii
Asculta mai multe audio Muzica
joi, 15 iulie 2010
joi, 1 iulie 2010
vineri, 25 iunie 2010
în-cui
duminică, 20 iunie 2010
vineri, 11 iunie 2010
luni, 24 mai 2010
duminică, 18 aprilie 2010
In between hugs
nu știu cum o să arate rezultatul final/oficial al ideii lui Alex. știu doar că, pentru câteva ore, sâmbătă, am râs, am glumit, am îmbrățișat și i-am admirat pe alții cum se lasă pictați.
și mai știu că, o dată plecat, m-a cuprins un sentiment crâncen de gol, și-o părere de rău. părerea de rău pe care o ai când te trezești și-ți dai seama de lipsa de finalitate și de perspectivă a lucrurilor.
vă las cu 3 poze și eventual, câteva gânduri















