Despre haz de necaz (post fara diacritice, scris dupa bere, cu Al Jawala pe fundal)

Am fost invatati inca de la scoala ca o arma (ideologica) a romanului, ca neam, a fost hazu' de necaz. Cand au venit turcii peste noi, facut haz de necaz, ne-am bagat la o doina, cativa mai dotati s-au bagat si la haiducie cand au vazut ca se renumereaza, si nu dupa buget. Ulterior, pamfletu' era arma nationala. Toata lumea dadea in toata lumea, opozitia avea pamfletarii ei, puterea pe ai ei, regele pe ai lui si toata lumea era fericita. A urmat regimu' de trista amintire (sau epoca de aur, functie de ce parte a pensiei esti), in care din nou se facea haz de necaz, mascat si cu frica de baietii cu ochi albastri (daca e sa dam crezare filmelor). Acum, in mod ironic, se face bascalie. Pe fata. Iar unii injura. Tot pe fata.
Problema e ca, tot acest haz de necaz nu e foarte sanatos. In loc sa dai pe dinafara, totul se reflecta in interior. La nivel individual... nu conteaza prea mult in context istoric (in afara cazului cand te cheama Hitler, sau Stalin, sau Bush, sau alt nume din asta cu rezonanta). La nivel de natie, istoric.. treaba incepe sa suga. Pentru ca ajungi intr-un moment in care incepe sa te doara la basca, sa preferi sa iti iei masina scumpa si sa manaci paine cu iaurt. La nivel de popor. Sa ajungi sa preferi sa fii becali sau sa culegi capsuni. Si sa-ti iei Audi si sa-i spargi geamu' cu caramida. La nivel de popor.
And this sucks.
Daca aveti solutii, anuntati-ma si pe mine ;)

Fotografice

• duminică am fost la Muzeul Antipa (sau Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” pe numele lui complet). Un pic mai sărac decât pe vremea când eram eu în gimnaziu, exponate bătrâne şi îmbătrânite, cu pene şi vertebre lipsă. Cu toate astea destul de plin muzeul. Am putut să fac poze nestânjenit fără să mă întrebe nimeni de sănătate. De fapt, la cum pozau alţii[1] tot ce le ieşea în cale tind să cred că eu am fost chiar simţit.
• singurul obiectiv viabil pentru escapada asta a fost Helios-ul de 50mm de care am mai povestit. S-a verificat din nou că focusul manual poate fi o aventură dar şi că scoate nişte culori şi nişte fundaluri absolut... aparte :)
• ce vreau neapărat să mai fotografiez? Colecţia de minerale fluorescente. Era prea întuneric să fac focus manual, iar pe 14-42ul de kit totul a fost o loterie. Necâştigătoare. Deci data viitoare ştiu: lumină şi filtru de polarizare :D
• cât de curând (după ce termin povestea de ceai) o să fie o serie dedicată ieşirii ăsteia şi pe foto-blog.
• recent mi-au căzut ochii pe Sigma 30mm/f1.4. Mai apoi mi-a căzut cu tronc. Sper să iau bursă şi să pot pune ceva bani deoparte!

___
[1] v-am spus vreodată că nu-i sufăr pe cei care nu sunt în stare să dezactiveze blitzul de pe camerele foto şi dau cu el în orice situaţie? Nu-i sufăr! (sunt tare curios ce le-a ieşit în poze având în vedere cât de tare reflectau geamurile de la cele mai multe vitrine...)

De ce nu-mi place IM

Dacă ne luăm după stiva OSI (şi cred că şi TCP/IP mi-ar da dreptate), aplicaţiile de Instant Messaging se situează pe nivelul Aplicaţie, deci peste nivelul Sesiune (în modelul OSI). Problema e următoarea: dacă în cazul aplicaţiei o sesiune există, e (oarecum) permanentă şi se încheie la un moment bine precizat, interacţiunile inter-umane prin intermediul IM par din ce în ce mai mult a comunicaţie bazată pe datagrame: deschizi o fereastră de IM, spui ce ai de spus după care o închizi şi, cel mai probabil uiţi de ea şi „ieşi” fără să mai priveşti înapoi, fără să „dai bună-ziua” sau să închei „sesiunea” pe care ai deschis-o cu persoana de la celălalt capăt al „firului”.
Lucrul ăsta mă deranja de ceva vreme şi încercam pe cât posibil să nu-l fac şi eu la rândul meu. Încercam să încep cu un „Salut” (chiar dacă era a doua replică din conversaţie :D ) şi să termin cu orice fel de salut de încheiere când mă retrăgeam sau îmi dădeam seama că am terminat discuţia „în sesiunea curentă”. Faptul că facilitatea asta de a transmite informaţie omoară destul de mult din ceea ce înseamnă (sau înţeleg eu că înseamnă comunicare) mi-a apărut cu atât mai evident când, trebăluind prin nişte documente, a răsărit din neant o invitaţie la photo-sharing. Fără introducere, fără justificare, fără nimic. Un moment am crezut că a fost un click greşit. Nu judec aici nici fapta şi cu atât mai puţin persoana. Ci „sindromul” a cărui manifestare e povestirea de mai devreme. Episodul s-a încheiat mai puţin brusc decât a început, ba chiar aş putea spune că a fost o oarecare excepţie de la regulă. O excepţie care însă a dus la reflecţie :).
Nu vreau să par lupul moralizator în toată povestea sau să par că vreau să schimb lumea. Îmi dau seama că nu pot face asta. Nu pot însă să nu constat că din ce în ce mai mult C-ul din IT&C înseamnă altceva decât ar trebui, că prea des rămânem mai uşor şi mai repede cu imaginea pe care şi-o construieşte celălalt în faţa ecranului şi ne vine apoi greu să discutăm cu el în „real-life”, că cei 7 ani de acasă (fără vreo intenţie de jignire) ajung greu în spaţiul online, că vorbim mai mult dar comunicăm mai puţin.

Post-session notes

Pe-un viscol la care nici n-ai fi visat acum 3 zile, la ora 21:00 am încheiat cea de-a şaptea mea sesiune. Una din cele mai bune, nu neapărat prin prisma rezultatelor, ci a impresiei generale pe care mi-a lăsat-o (dacă lăsam la o parte episodul jalnic de la BD de care prefer să nu-mi mai amintesc). Şi s-a încheiat într-un mod foarte bun, cu unul din cele mai faine examene pe care le-am dat în muuuultă vreme, cel de Sisteme de Operare.

Examenul ăsta nu a făcut decât să confirme imaginea pe care mi-o făcusem din timpul semestrului. Un examen dat în mod responsabil şi profesionist, care a vizat înţelegerea riguroasă a unor concepte şi mai puţin reţinerea mai mult sau mai puţin utilă a unor noţiuni. Un examen din care am ieşit cu zâmbetul pe buze chiar dacă tocmai aflasem că prăpădisem vreo 3 subiecte (s-au dovedit a fi 4 până la urmă). Un examen din puţinele în care am fost bucuros să-mi folosesc neuronii şi pentru altceva decât mutat date de colo-colo între sinapse :D

Cireaşa de pe tort însă, şi care într-un fel m-a determinat să scriu rândurile astea acum a fost partea de anunţare şi discutare a notelor. Sincer să fiu nu credeam că voi avea ocazia să întâlnesc vreodată un profesor atât de deschis, atât de dornic să facă lucrurile mai bine şi căruia să îi pese atât de mult de rezultatele obţinute de studenţii săi. A fost pentru prima oară când am văzut pe faţa[1] unui profesor o reală dezamăgire din cauza notelor mici obţinute la examen şi dorinţa de-a face lucrurile mai bine. Toate plus discutarea şi punctarea foarte faină a problemelor de la examen m-a făcut să-mi pese mai puţin că am luat doar 6, că afară viscoleşte şi că unii vroiau probabil mai mult de la mine [2].
Oameni ca Tavi şi ca Răzvan mă fac să fiu mai mult decât mulţumit de alegerea pe care am făcut-o venind aici şi mai ales mă determină să fiu ferm convins că lucrurile se pot schimba în bine, chiar şi în Poli.
______
[1] am rămas cu atât mai impresionat de tonul pe care, când, luându-mi „La revedere” la final de la el, a spus „da, o să văd cum fac şi cu cursul şi cu slideurile şi o să iasă bine la anul”. Mi s-a părut o promisiune făcută sieşi dar şi studenţilor lui.
[2] tot aşa, pentru prima dată m-am simţit prost faţă de un profesor că am făcut varză un examen. Îmi permit să spun „pentru prima oară” pentru că nu a fost acel „aoleu, ce muci am făcut în lucrare, o să-şi schimbe ăsta părerea despre mine” din liceu sau de la unele materii din facultate. N-a fost o reacţie dictată de „interes” ci pur şi simplu m-am simţit prost pentru că am văzut şi simţit că omul ăla se aştepta la mai mult de la noi (nu-mi fac iluzia că eu eram cu ceva mai special ca să vrea în mod special de la mine rezultate strălucitoare), iar eu l-am dezamăgit, într-un fel. Îmi pare rău.

360 update

Având în vedere ultimele noutăţi publicate pe blogul oficial Yahoo 360, se pare că n-o să fie nevoie să îmi mut de mână toate posturile. Yay! Pe de altă parte, asta înseamnă şi că o să mai dureze (destul de mult la cât de „repede” se mişcă băieţii de la Yahoo!) până o să fie şi aici arhiva full.

Punctual: pofta vine făcând

Mă plângeam recent sie-mi şi altora că aproape tot ce ţine de programare mă lasă rece mai nou, şi că nu mai am aproape nici un fel de chef de-a mai scrie cod. Ultimele zile însă, în care de voie, de nevoie am fost obligat să codez cu o densitate mai mare decât în tot restul semestrului, mi-a demonstrat că şi constrângerile sunt bune la ceva şi că, chiar şi-n domeniul ăsta, Pofta vine făcând :).

Vis

E 1:08 AM.


Visez că sunt la mare. E februarie şi e pustiu. Doar nisip, mare, vânt şi bărci pescăreşti care se odihnesc într-o rână pe ţărm. Nuanţe de gri, fără alb şi fără negru cum îi stă bine unui film AZO Mureş de 100, developat la un an după data expirării. O ea stă pe malul mării şi vântul îi flutură eşarfa albastră. Albastră cum Marea Neagră n-a fost vreodată, poate doar înainte de potop.

[...]

Visez că-mi fac timp şi curaj, să „pictez oameni”. Mai ales curaj. În culori, în tuşe groase sau dimpotrivă abia văzute, visători, trişti sau veseli, inocenţi sau cu mască. Poze tremurate, compuse şcolăreşte sau subexpuse. Poze zgomotoase cu oameni liniştiţi şi poze care urlă neliniştea cu precizia lipsită de vreun grăunte de zgomot. Îmi închipui cum mi-aş reface laboratorul foto de la mine din baie, cum aş da o întrebuinţare teancurilor de hârtie care îmbătrânesc într-un sertar.
Trebuie să-nvăţ să vorbesc.

[...]

Visez la tot ce ar putea să fie, la tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie altfel. Visez întrebările pe care le voi pune, dar care însă vor rămâne nerostite.

[...]

Aş visa dacă pleoapele nu s-ar încăpăţâna să rămână deschise căutând la hăul alb al tavanului. Dacă toate gândurile nu s-ar îngrămădi asupra mea ca un roi care acum îşi caută neliniştea. Îmi înnăbuş respiraţia între două perne şi-mi doresc ca toate gândurile să plece lăsând loc unui somn atât de dorit. În tăcerea care se lasă însă, în ceafă-mi pulsează o durere surdă, care nu are somn şi care o să mă ţină, şi-n noaptea asta, cine ştie până când. Şi care o să plece când o să mă hotărăsc să deschid ochii.

[...]

De multă vreme, de prea multă vreme, n-am mai ascultat şi n-am mai simţit melodia asta:

.

Why? Because!

De pe Y!M adunate :))