La noi la şcoală...

...poţi să cumperi orice vrei. Important e să ai fise.

LAN-Strike next day report

Azi-noapte a fost LAN-Party în holul EC al Facultăţii de Calculatoare din Politehnică. Deşi impresia iniţială (văzând afişele şi auzind de la unii sau alţii despre „event”) nu a fost cine ştie ce, o dată ajuns la „locul faptei”, impresia mi s-a schimbat destul de mult. Să începem însă cu începutul:

O noapte cu lună plină şi nori groşi, numai bună pentru 12 ore de omor intensiv, fără discriminare de grupă, specializare, culoare a mouse-ului sau an de naştere.

O dată ajuns în zona, nici nu era foarte greu să nimereşti locul întrucât drumul era marcat, ca pentru gameri.

Încă de la intrare, te întâmpinau afişe care te ameninţau cu ce o să se joace.
Unii erau concentraţi la joacă:

alţii încheiau tranzacţii de succes

în timp ce alţii pur şi simplu socializau :)

Din avion, s-ar zice că lumea se distra, ce să mai!

Bineînţeles că nici un LAN Party nu ar fi un LAN Party adevărat fără pizza şi spectatori.

Una din surprizele legate de eveniment, au fost vizitele „la nivel înalt” de la început, când, pe lângă dl. decan al Fac. de Automatică şi Calculatoare (despre care eu unul mă aşteptam să vină într-o mică „inspecţie” :D), ne-a onorat cu prezenta şi dna. Rector.

Ah, şi cine zicea că pinguinii nu ştiu să se joace? :P

În încheiere, dacă este să îi credem pe băieţii (şi fetele) din SRAIT, vom mai avea parte de un asemenea LAN Party (de fapt chiar de unul mai mare :D) pe undeva peste două săptămâni, de dată asta în holul AN. Care face echipă cu dna. Rector la Starcraft? :D

PS: Ca deobicei, click pe poze pentru format mai mare şi informaţii EXIF!

Ce e mai grav...

...faptul că săpunul meu lasă în savonieră o urmă de culoarea MountainDew-ului sau că MountainDew-ul are culoarea săpunului meu?

.

Afecţiunea nu se măsoară în linii de cod, iar importanţa pentru o persoană nu stă în orele petrecute la telefon. Prietenia nu stă în numărul secretelor ţinute în cerc larg iar dragostea nu se cântăreşte în grame de metal preţios sau număr de prăjituri mâncate la cofetăria de vis-a-vis de Cantemir, aşa cum şcoala nu se măsoară în ani petrecuţi între bănci sau în neuroni mâncaţi.
Iar coerenţa nu stă în numărul de cuvinte cu sens în limba română dintre două . ci în ceea ce rămâne după.

constatări simple

• roblogfestul de anul ăsta a fost uşor jalnic
• clubbingu' şi activităţile sociale conexe nu's de mine
• totuşi, ca decor, Fabrica e o locaţie interesantă :)
  

Reţelistice

Din când în când mă mai apucă şi încep să mă joc cu d'alde traceroute.
Nu mic mi-a fost şocul când am aflat că la şcoală ne-au minţit. POŢI avea adrese 10.0.0.* în Internet. După cum se poate observa:

În plus, se pare că, cel puţin din perspectiva OpenDNS, mapările IP - Nume de domeniu respectă nişte reguli doar de ei ştiute (vezi ro-bu1-ra1-duras.ro ):

Asta, sau tracert ştie ceva ce eu nu ştiu :D

Nedumerire

De ce e mai simplu să scrii despre tine la persoana a IIIa?

Paris, je t'aime

Un puzzle colorat, un fel de caleidoscop cu piese pătrate, animate, fiecare vie în felul ei. Şi, într-un fel aparte, fiecare legată de cealaltă. Cioburi de viaţă, scânteieri ale unor poveşti de dragoste, toate împletite cu măiestrie.
Tocmai am terminat de văzut „Paris je t'aime”. Un film care nu se încadrează într-o categorie precisă. E mai degrabă o colecţie de „Petites romances de quartiers”, fiecare o poveste în sine. Poveşti care te fac să visezi, te pun pe gânduri sau care te fac să le cauţi finalul. Poveşti care mi-au făcut poftă de RFi, de o excursie cu trenul prin Europa, de Houat şi Hoedic şi care mi-au adus aminte de Paris (evident, nu?).
Şi într-un mod aparte, mi-a adus aminte şi de nopţile hălăduite prin Bucureşti, de ceea ce poate că a mai rămas întreg din sufletul Micului Paris.

:)

PS:

Patterns & cycles

Tind să încerc să găsesc tipare în cei din jurul meu şi în interacţiunile mele cu ei. De fapt, tind să caut şi, căutând, să găsesc tipare. În oamenii cu care mă ştiu de ani buni, în oameni pe care i-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, în oameni pe care abia i-am cunoscut şi de care nu mă leagă (încă) prea multe.
În ei caut tipare şi în mine cicluri. Cicluri care îmi dau o oarecare siguranţă. Că după mai puţin bine o să fie iar mai bine. În momentul ăsta însă nu reuşesc să-mi mai dau seama dacă e totul în imaginaţia mea, sau unele lucruri chiar se repetă, sau pur şi simplu îi „decorez” pe cei din jur cu atribute potrivite contextului actual [1].
Tot am impresia că trebuie să jonglez cu oameni, cu relaţii, în contexte cât mai izolate unele de altele. Trebuie să am alte măşti şi alte permisiuni funcţie de grupurile în care mă învârt, funcţie de oamenii cu care interacţionez. Şi schimbând atât de multe contexte, încep să mă întreb cum şi care sunt de fapt.
Aştept să se încheie ciclul ăsta, sperând că 4-5 ani sunt o bază de inducţie suficient de mare. Încep să am dubii. Problema însă aduce a relativitate. Prin simplul fapt că aştept să se încheiei ciclul , îi împiedic încheierea. Ca atunci când simpla măsurare perturbă măsurandul. Nu mai ştiu cum se cheamă principiul. Parcă al incertitudinii. (daţi cu pietre dacă mănânc ciuperci :) )

Lucrurile bune se întâmplă când nu te-aştepţi. Şi-atunci eu ce tot aştept? :D
____
[1] „atribute”, „decorare” mai mult în sensul din Java/C# decât în cel clasic.