But we will always have the sunset :)

O idee

Cum sună o serie cu flori uscate, în alb-negru? :)

miChou - o varză. de fapt doar jumate

Heh, ce mă amuză gând găsesc în rarele vizite pe analytics (sunt un traffic whore doar în ceea ce privește fotoblogul), căutări de genul „michou blog o varza mihai balan”. Sunt curios cum arată omul care dă ditai query-ul pe Google (sau Yahoo, sau Bing, sau whatever).

I'm famous. Sort of :)

Deși fotografia cu biserica St. Etienne du Mont nu mi se pare chiar cea mai bună din cele trase la Paris, se pare că celor de la Schmap le-a plăcut suficient de mult încât să o includă în ediția 2009 a ghidului lor online al Parisului.

Dilemă în C pentru varză și orchestră

(sinceritate == a_spune_tot_ce_gândești ) ? sinceritate.e_un_lucru_bun('?') : break;

Vizuina mea

Cu o urmă de regret, mă despart de colțișorul meu, pentru care am mutat pereți și manageri. Asta e, sper să ne întâlnim din nou în mai :)

(nu, nu m-au dat afară, n-am plecat din țară, nu m-am apucat de trafic cu tutun :P )

Ionesco

Uneori am impresia că trăiesc într-o piesă de teatru absurd. Că totul e o casă de nebuni tapițată frumos, în care fiecare trăiește în cubulețul lui de sticlă roz. Primul simptom e că am impresia că, evident, eu sunt cel sănătos și singurul care privește cu imparțialitate și raționalitate ce se întâmplă.
Uneori îmi doresc să pot să mă ridic și să ies din sală. Niciodată nu am însă curajul să o fac, sperând într-un final fericit, într-o frază care să facă toate nonsensurile să aibă sens sau chiar, un orice cât de mic, care să-mi dovedească totuși că mă înșel. Că nu e o casă de nebuni, că nu-i o piesă de Ionesco, ci că totul curge după șabloanele sociale acceptate.

Și totuși, din când în când, în zile ca azi, aș vrea să mă ridic de pe scaun și să părăsesc sala. Să-mi caut un spectacol unde se joacă o comedie, sau măcar o dramă din care să înțeleg și eu ceva.

Wishlist

În lipsă de altceva mai bun, lucrurile pe care poate o să arunc bani în viitorul apropiat:

• Olympus E-30 + Zuiko 14-54mm/f2.8-3.5 și pentru că Olympus are o promoție de cash-back destul de tentantă în perioada asta, dar și pentru că Zuiko 14-54mm mark I e destul de greu de găsit, iar mark II, deși nu mult mai remarcabil e cu mai bine de 1000 lei mai scump.
• Sigma 70-200mm/f2.8 - asta presupunând că reușesc să mărit Zuiko-ul 70-300mm/f4-5.6
• echivalentul european al Motorola Droid (btw, știe cineva cum îi zice? am dat la un moment dat peste el, dar îmi scapă :) ), sau, daca nu am răbdare, un HTC Hero.
  
• Bruges :D
• Lausanne - again.

LE: Motorola Droid se cheamă Motorola Milestone peste ocean. Inspirată denumire, ce pot zice :D

For no reason at all

Am făcut poza asta în prima zi de Paris, în drum spre hotel. A fost genul de declanșare instinctivă, fără prea multe explicații. După ce am văzut-o pe ecranul aparatului, mi-a plăcut. Întors acasă, analizând-o pe îndelete, a rezistat valului destul de lung de selecții de poze pe care le-am urcat (și pe care le mai am de urcat).
Fără să am o explicație clară, am ezitat să o „expun” undeva. Obiectiv vorbind, mi-e clar că poza nu e decât un snapshot, cu vreo 5 oameni în cadru și o lumină dubioasă. Și totuși, e ceva inexplicabil la poza asta care nu m-a lăsat să o dau deoparte. Am momente când am impresia că e tocmai artificialitatea pozei (aproape) tuturor personajelor din ea, dar parcă doar atât nu e de ajuns.

Sunt eu nebun, sau chiar e ceva de capul pozei ăsteia? (nu mi se pare nici măcar excesiv de proastă, ca să pot să o pun la gazeta de perete rubrica „Așa nu” :D )

XBox + Halo = <3

În primul sau al doilea post de pe blogul vechi (fie-i URL-urile ușoare), ziceam că unul din motivele pentru care mi-aș lua XBox e să joc Halo 2. Acum că mi-am luat XBox, nu reușesc să găsesc neam un Halo 2.
Care to help me? :)

Aproape (ca-n) artă

Undeva în istoria cinematografiei, cineva s-a gândit s-o includă printre arte. Au existat voci pro, au existat voci contra, iar mie în momentul ăsta nu prea mi-e clar deloc dacă e sau nu^[1].

De ce am început cu discuția asta de „e artă / nu e artă”? Pentru că tocmai m-a pocnit o realizare: și-n ceea ce privește jocurile video, se vede o evoluție (sau o diversificare) a stilului, destul de asemănătoare cu ce s-a-ntâmplat, bunăoară în pictură. O vreme s-a alergat cu orice preț după realism^[2].

De la două palete monocrome care pocneau un pătrățel^[3], la joculețe 2D cu imagini colorate care se plimbau pe ecran^[4], la mișcare aproape 3D prin spații și ele aproape 3D^[5], la mișcare cu adevărat 3D în spații full-3D și uneori foarte complexe și „deschise”^[6], la modele și detalii din ce în ce mai realiste, până aproape de fotorealism, cu motoare de fizică și AI absolut excepționale^[7].

Eh, și deși platformele hardware încep să ofere grade de realism din ce în ce mai ridicate, încep să apară titluri unde cel puțin în partea de expresie grafică se revine la expresii mai simple. Fie că vorbim de jocuri care arată foarte „cartoon-like” sau care sunt prezentate ca un film vechi cu tușe groase și zgârieturi, artișii plastici din spatele lor încep să experimenteze ceea ce alte generații de altfel de artiși plastici au încercat la rândul lor.

Dacă primele jocuri vag... „cubiste” să spunem că le-am văzut^[8], tare-s curios cum ar arăta un joc impresionist, sau suprarealist :).

____
Notă: Titlurile și împărțirea menționate aici au la bază exclusiv experiența mea de „gaming” și bruma de istoria artei pe care mi-o mai amintesc. E posibil să existe inadvertențe istorice iar alții să găsească titluri mai potrivite pentru împărțirea făcută. Feel free to share :)

[1] Dacă mă iau după filmele văzute în ultimele 6 luni, atunci nu e artă, ci doar entertainement, și și ăla uneori ieftin de tot.

[2] Cu mici excepții, una dintre ele fiind XIII. Totuși, deja la momentul respectiv realismul era mult mai departe decât ce s-ar fi putut spera în urmă cu să zicem 10 ani.

[3] Pong anyone?

[4] Hai că aici e simplu: orice de la Pacman la Prince of Persia (da, primul, cel de pe PC, de acum mai bine de 15 ani)

[5] Doom și toate clonele de după el

[6] Quake este întemeietorul genului, dar cred că e destul de important și Descent, ca unul din jocurile care a introdus primul mișcare în *chiar* toate direcțiile.

[7] Let me hear you say „Havok” :) -- asta însemnând o grămadă de titluri de la Half-Life 2 până la Star Wars: The Force Unleashed. Plus o sumedenie de alte engine-uri de materiale, AI, fizică, etc.

[8] Printr-o forțare și o extensie de termen aici mă refer la jocurile prezentate comic-book-ish, sau cu grafică altminteri minimalistă în sensul texturilor/contururilor/acurateții reprezentării.

Social sau informațional?

Întrerup seria posturilor călătoare pentru o idee care m-a pocnit azi în timp ce ieșeam de sub un duș fierbinte și reconfortant.
Ideea s-a cristalizat în jurul a două „artefacte” umoristice: primul din ele, o mini-caricatură dintr-o stație de metrou din Lausanne pe tema controversei iscate de posibilitatea introducerii actelor de identitate biometrice. Protagonistul caricaturii, spunea un lucru foarte adevărat: „Vous voulez tout savoir sur moi? Alors allez sur ma page de Facebook”[1]. Al doilea, un banc care a circulat pe net în multe feluri, despre blogger-ul care merge la spovedanie[2].
Dar dincolo de hazul (de necaz sau nu) al celor două situații e o realitate care mie îmi este destul de inconfortabilă. Aceea că în frenezia de a publica informații despre viața noastră pe tot felul de rețele „sociale”, respectiv de a aduna detalii despre viața celorlalți, se pierde esențialul: interacțiunea cu ceilalți, pentru acest schimb de informații. Pentru că, din punctul meu de vedere, până la urmă nu doar informațiile efective contează în contextul ăsta, ci experiența comunicării directe, experiența „socializării”. Care dispare în condițiile astea, sau se reduce la replici de tipul „Ah, ce mai faci am văzut că ai mai umblat pe nu știu unde” / „Dude, ești OK, că ai scris X și Y pe blog”. Și atunci nu-i OK. Sau cel puțin eu unul nu mă simt deloc OK...

Până la urmă cum e? Sunt singurul care vede așa lucrurile?

____
[1] „Vreți să știți totul despre mine? Mergeți pe pagina mea de Facebook”
[2] Blogger-ul la spovedanie: „Părinte, am păcătuit”. Preotul: „Știu, ți-am citit blogul”.

L'inconnue

A une charmante inconnue etudiante a l'EPFL ;-)

 

 

Swiss diaries - la final

Am promis că o să încerc să țin o cronică relativ liniară și zilnică a călătoriei. Din păcate, nu mi-a trecut prin cap că ștecherele Schuko nu sunt tocmai compatibile cu prizele din Elveția/Franța. Astfel că am rămas repejor fără laptop. O să revin cât de curând cu povești și cu pozele promise :)

Swiss diaries - Day 1

The not so Swiss morning

Am făcut ce-am făcut și-am prins toate mijloacele de transport (cel puțin până acum, sper să nu continui și la trenul Geneva - Lausanne) pe ultima sută de metri. Dacă trenul spre Otopeni l-am luat cu ~7 minute înainte de a pleca, în ceea ce privește avionul lucrurile au fost un pic mai extreme (adică era să-l pierd :D). Cum am reușit performanța asta? Pai de ultima oară când am zburat (acum 3 ani, spre Redmond), am uitat că procesul de până la îmbarcare durează ceva mai mult, așa că m-am îndreptat spre Gate 5 (de unde pleca zborul meu) abia când s-a afișat pe panouri că începe îmbarcarea. Iar dacă pentru celelalte zboruri timpul între începerea îmbarcării și plecare era de măcar 35-40 de minute, în cazul meu au fost doar 20 de minute. Așa se face că am urcat în avion cu 5 minute înainte de ora declarată de plecare, după ce în prealabil am și fost „dat prin stație”. Acum când mă uit în urmă mi se pare fun și un pic „Home alone”-ish, dar atunci am tremurat un pic :)).

În altă ordine de idei Iepure este bine și-și continuă ședințele foto itinerante ;-).

Swiss after-noon

Iată-mă la căldurică, într-un laborator din EPFL fără conexiune la internet acum cu conexiune la Internet, după o masă copioasă la un restaurant tailandez și un drum dus întors pe bicicletă prin aerul proaspăt al serii de după ploaie.

M-am bucurat ca un copil mic când m-am văzut deasupra Elveției, când am admirat căsuțele miniaturale de la înălțimea la care eram când am trecut ca-n filme sau ca-n desenele animate prin stratul gros de nori care s-a scuturat binișor de ploaie.

Și trebuie să recunosc, că până acum e un loc absolut superb. Are ceva magic, ceva de poveste, poate și unde rezonează cu multe amintiri și vise de-ale mele destul de vechi. După cum îi spuneam lui Ștefan, ăsta e locul ideal unde să te retragi când ești bătrân și ai o grămadă de bani :)

Tonight's plans

O dată ce terminăm de reparat niște servere pe aici prin „data center-ul” de la EPFL (any LVM gurus around? :D), putem să o declarăm o zi încheiată și să ne ducem acasă să facem planuri pentru Paris și un somn pe care eu unul abia-l aștept.

PS: Dacă mă întorc flămând și fără bani este pentru că mi-am dat toți banii pe benzi desenate (am văzut la un magazin Spirou, Le Petit Spirou, Yoko Tsuno și multe, multe altele :D )

PPS: Poze poate mai târziu pe seară, cel mai probabil avându-l ca protagonist pe Iepure ;-)

PPPS: O să mai urmeze astfel de însemnări pe care chiar dacă nu le voi publica „în timp real” vor fi consemnate cât mai aproape de momentul întâmplării.

Ivanovo

Am promis că o să revin cu detalii asupra excursiei la Ruse. Încă nu am gata toată povestea, dar vă las cu două panorame făcute la Ivanovo, explorabile cu SeaDragon [Atenţie! Necesită Silverlight!].

Ghost

Aproape transparent, cât să vezi prin mine. Dacă numai te-ai uita...

[ no photoshop, no gimp, no post-processing -- just playing with light :) ]

Nedumerire

Motto: «Aşa e soarta boului -- viţel adult,
Să stea la poarta noului, niţel mai mult»

Povestea pe scurt: Vodafone suge cum speram să nu aflu vreodată că suge.

Povestea pe lung: Pentru că recent m-am hotărât să îmi pun ghearele cât mai repede pe un HTC Hero şi pentru că un aşa mobil, merită un abonament mai spălat decât cel standard de 3€, mi-am zis să-mi caut ceva mai bun. Am găsit minunatul abonament Vodafone eComplet şi pentru că azi tot aveam drum pe la magazinul Vodafone de pe Vasile Milea am zis hai să o fac şi pe asta, să-mi schimb abonamentul. Ajuns acolo însă, stupoare: se pare că respectivul abonament se poate face doar pe internet. Am vorbit cu o tanti de la Relaţii cu clienţii (prin telefon, la *222, că cei din magazin ziceau că ei nu ştiu şi nu pot). Care mi-a bălmăjit ceva, că se poate schimba abonamentul, dar doar de pe internet. Bun, am băgat la cap, am mai discutat cu un consultant de vânzări de acolo care mi-a confirmat că pot să-mi schimb abonamentul curent cu cel de pe site, dar doar cu un cont MyVodafone şi m-am întors voios acasă. Unde s-a produs stupoarea: minunatul abonament poate fi cumpărat, online, dar doar ca abonament nou, cu număr nou. Nici chip să-l pot folosi pentru a înlocui actualul abonament destul de răpciugos.
Cu chiu cu vai am reuşit să prind un operator uman la *222, asta după vreo 3 telefoane închise la capătul răbdărilor îmbătrânind lângă meniurile de voce. Unde am avut parte de vreo două redirectări, pentru că evident că primul operator pe care l-am prins (butonând oarecum haotic opţiunile, cu nişte hinturi de la Alex Brie de pe blog) nu avea treabă cu abonamente şi prelungiri de abonamente. Deşi nici a doua tanti cu care am vorbit (şi-al cărei nume-mi scapă) nu avea treabă cu domeniul ăsta ci cu achiziţiile prin Vodafone Shop. Şi care s-a decis să-mi curme zbuciumul şi suferinţa trântindu-mi un „Nu se poate!” urmat de o tăcere lungă, la întrebarea mea dacă pot să schimb un abonament existent cu minunatul şi exclusiv-în-Vodafone-Shop-ul Vodafone eComplet. Aici s-a terminat discuţia mea scurtă cu serviciul de relaţii cu clienţii de la Vodafone şi a început căutarea alternativelor la Orange. O să mă mai gândesc ce fac până pun mâna pe Hero, dar Vodafone şi-a luat un sac de bile negre la faza asta.

Iar în final poate-mi explică şi mie cineva, eventual cu mai multe şcoli economico-psiho-sociale ca mine: care-i ideea în a oferi abonamente cool doar noilor clienţi iar celor vechi a le băga pe gât abonamente mai mari şi mai scumpe? Mai ales în condiţiile în care mai nou poţi zbura cu număr cu tot la alt provider (iar Orange are nişte oferte care mi se pare că sună mai mult decât bine).

(im)perfection

nu mai departe de ieri, Ştefan mă întreba pe marginea acestei poze, ce-i cu vignetarea excesivă din ultima tranşă de cadre urcate pe flickr. i-am dat un răspuns - acum îmi dau seama - parţial. abia după ce am înghiţit pe nerăsuflate vreo 5 pagini de aici mi-am dat seama care e motivul: uneori, imperfecţiunea tehnică poate spune o poveste (cel puţin) la fel de bine ca şi perfecţiunea tehnică; când eşti asaltat de detalii, când poţi să numeri firele de nisip şi frunzele copacilor, ajungi să nu mai vezi plaja, pădurea, povestea de sub noianul detaliilor care se luptă pentru un pixel de pe retina ta [1]. şi de-aceea, uneori, un cadru soft, vignetat zbanghiu şi eventual cu culorile într-o rână transmite mai uşor şi mai direct o emoţie, te face să visezi şi să cauţi, decât o imagine de zecemegapixelicarestrigăperfecţiune.

____
[1] am realizat foarte pregnant faptul că mai multe detalii nu e neapărat egal cu „mai bine” acum aproape un an când, vizionând pentru prima dată la cinema un film digital, deşi la început am fost suprins de multitudinea şi calitatea detaliilor, în mai puţin de un sfert de oră, renunţasem să mai iau în considerare mulţimea de detalii, filmul apărându-mi deci mai blurry decât unul „clasic”

Nebunia furtunii

Era liceu şi-o furtună asemănătoare. Stăteam pe balcon şi ascultam ploaia visând la iubiri care n-au fost niciodată. Nu-mi vine să cred că au trecut 8 ani deja.