.
Am văzut aseară (în fine, de fapt azi-noapte spre dimineaţă) «Lista lui Schindler». După ce de câteva zile sunt pe tratament intensiv de muzică clasică şi coloane sonore, iar tema de la Listă mi-a rămas adânc înfiptă între sinapse. O piesă de vioară, tristă, sfâşietoare, dar nu resemnată. N-aş putea să explic de ce.
E un film care merită văzut. Nu mă pricep să fac critică de film, aşa că nu o să fac aşa ceva. O să încerc să spun pe cât posibil de ce mi-a plăcut mie. Mi se pare un film cu o mare încărcătură, care chiar dacă nu ar fi foarte veridic (din punct de vedere istoric), tot mi se pare o bună lecţie de istorie. O lecţie despre ce se întâmplă când iese la suprafaţă ce e mai rău în oameni. O lecţie despre oameni şi oameni, o lecţie despre suferinţă şi scăpare.
Nu ştiu dacă din cauza orei înaintate la care l-am văzut [1], sau a modului de filmare, în alb/negru, dar mi-a lăsat şi impresia unui film fotografie, cu multe cadre pe care poţi să stai şi să le priveşti ca pe un tablou, să le întorci pe toate părţile şi, eventual, să tragi nişte învăţăminte.[2]
Cu toate astea, o dată terminat filmul, n-am putut să mă întreb dacă nu cumva, în cazul în care acest Oskar Schindler a existat, felul în care apare el în film e modul în care vrem (noi, regizorul, scenaristul sau poate istoria) să-l vedem şi nicidecum
modul în care şi-a condus afacerile şi şi-a scăpat evreii. Probabil că romanţarea asta e o boală veche a istoriei care tinde să se manifeste mai ales în momentele ei sensibile. Asta, sau poate sunt eu cinic.
_____
[1] mintea mea lucrează un pic (mai mult) diferit cu cât ora este mai târzie.
[2] acum înţeleg de ce pe la facultăţile astea de imagine au şi probe de interpretat o secvenţă de film and so on :)