Lista lui Schindler

.

Am văzut aseară (în fine, de fapt azi-noapte spre dimineaţă) «Lista lui Schindler». După ce de câteva zile sunt pe tratament intensiv de muzică clasică şi coloane sonore, iar tema de la Listă mi-a rămas adânc înfiptă între sinapse. O piesă de vioară, tristă, sfâşietoare, dar nu resemnată. N-aş putea să explic de ce.

E un film care merită văzut. Nu mă pricep să fac critică de film, aşa că nu o să fac aşa ceva. O să încerc să spun pe cât posibil de ce mi-a plăcut mie. Mi se pare un film cu o mare încărcătură, care chiar dacă nu ar fi foarte veridic (din punct de vedere istoric), tot mi se pare o bună lecţie de istorie. O lecţie despre ce se întâmplă când iese la suprafaţă ce e mai rău în oameni. O lecţie despre oameni şi oameni, o lecţie despre suferinţă şi scăpare.

Nu ştiu dacă din cauza orei înaintate la care l-am văzut [1], sau a modului de filmare, în alb/negru, dar mi-a lăsat şi impresia unui film fotografie, cu multe cadre pe care poţi să stai şi să le priveşti ca pe un tablou, să le întorci pe toate părţile şi, eventual, să tragi nişte învăţăminte.[2]

Cu toate astea, o dată terminat filmul, n-am putut să mă întreb dacă nu cumva, în cazul în care acest Oskar Schindler a existat, felul în care apare el în film e modul în care vrem (noi, regizorul, scenaristul sau poate istoria) să-l vedem şi nicidecum
modul în care şi-a condus afacerile şi şi-a scăpat evreii. Probabil că romanţarea asta e o boală veche a istoriei care tinde să se manifeste mai ales în momentele ei sensibile. Asta, sau poate sunt eu cinic.

_____
[1] mintea mea lucrează un pic (mai mult) diferit cu cât ora este mai târzie.
[2] acum înţeleg de ce pe la facultăţile astea de imagine au şi probe de interpretat o secvenţă de film and so on :)

„Ce ar trebui să învăţăm la facultate?”

Un articol bine punctat de Lucian.

Problema cea mare cu modul în care se „subţiază” materia pentru a intra în pantofii de cleştar ai procesului de la Bologna e că urmările apar destul de târziu. Deşi poate unii studenţi au început deja să îi vadă şi problemele mai puţin evidente (nu cele gen Electrotehnici şi Electronice făcute 2 in 1, Matematici condensate, ş.a.m.d.) mi-e tare frică de faptul că urmările se vor vedea abia la un an-doi după ce primii absolvenţi după Bologna vor intra serios în munci. [De exemplu ce mă doare pe mine foarte tare este faptul ca la A&C nu se mai predă în mod oficial la nici un curs C++ - din cauză că numărul de ore al cursului de programare a scăzut de la 3h/curs la 2h/curs, dar şi din alte motive meschine.]

[Warning: Tech content] Din greşeală în greşeală spre victoria finală

Întrucât de câteva zile încoace (de sâmbătă în speţă) Windows-ul se comportă cam haotic, şi numai chef (şi timp) de curăţat şi reinstalat nu am acum, m-am decis să încerc să fac să meargă configuraţia dual-monitor şi pe Linux (sunt proaspătul posesor al unui Samsung SyncMaster 940NW de care sunt destul de foarte mulţumit până acum - mai ales că ăsta nu mai are pixeli morţi/aprinşi). Ultima dată când am încercat o astfel de acrobaţie la modul mai serios a fost chiar când mi-am luat laptopul. La momentul respectiv singurul lucru pe care am reuşti să îl fac a fost să îmi buşesc fişierul de configurare al Xului de aşa manieră încât nu mai puteam să citesc nimic nici pe monitorul de la laptop şi nici pe cel extern. Noroc că sculele de configurare fac şi backup la fişiere că măria mea a uitat acest aspect esenţial :D.

De dată asta am investit un pic mai mult timp, ceva mai multă documentare, mi-am făcut backup la fişiere şi cu MULT noroc am reuşit să îl fac să meargă. Deşi nu e chiar soluţia optimă (din câte îmi dau eu seama e ceva bazat pe Xinerama), întrucât nu pot muta sau partaja ferestre de pe un desktop pe altul, măcar acum totul arată bine şi curat, în rezoluţie nativă, cu setări independente şi un cursor care arată normal orice i-aş face (una din bubele celorlalte soluţii prin care am trecut era că pe monitorul secundar cursorul era o masă amorfă de pixeli dezorganizaţi).

To cut a long story short, here's what you need:

• un laptop Dell Inspiron 1501. În cazul meu, modelul cu AMD TurionX2 TL-56, 2GiB RAM, ATi X1150
• un Kubuntu 7.10 instalat şi cu update-urile la zi. S-ar putea să meargă şi cu [X]Ubuntu, dar n-am încercat
• una bucată drivere de la ATi. Eu am luat versiunea pentru chipuri onboard/integrate pentru că mi se pare că cel puţin pe modelul ăsta de laptop, aia e :)
• Pepsi, cola sau cafea, asezonată cu timp şi noroc, după gust

În încercarea de a face o configuraţie dual-monitor utilizabilă, am trecut prin mai multe etape: folosirea utilitarului grafic din KDE (care însă nu ştia mai mult de 640x480 când îi ziceam că vreau 2 monitoare), folosirea fglrxcontrol - which sucked big time, folosirea amdcccle - care suge mai puţin decât fglrxcontrol, da' tot suge şi folosirea sfaturilor de pe forumul Ubuntu.

Care a fost configuraţia şi etapele care au dat rezultate la mine:

1. După ce am instalat şi dezinstalat de câteva ori driverele binare ATi din repository, am cedat nervos şi le-am aruncat la canal
2. Urmând acest tutorial am instalat ultimele drivere binare de la ATi (vezi link mai sus).
3. Întrucât versiunea cu generarea pachetelor nu părea să instaleze corect suportul de OpenGL, am mers pe instalare folosind installerul lor binar
4. Pentru că nici ăsta nu mergea, am decis să dezinstalez driverele ATi, să revin la cele open-source şi să renunţ pentru moment la idee
5. Am constat că NU am cum să dezinstalez driverul proprietar de la ATi
6. Am renunţat şi la acest aspect şi am revenit la fişierul de configurare „original” (nu chiar original-original, mai avea nişte tweakuri, dar nimic major... or so it seemed)
7. După Ctrl+Alt+Backspace am constatat că am Xinerama în rezoluţii native.

Fişierul meu de configurare poate fi găsit aici. (de dată asta toate înjurăturile se duc către Blogspot care nu permite introducerea umana a nici un fel de cod. Sau nu suficient de uşor...)

Ce mă miră foarte tare este că acum amdcccle (ATi Catalyst Control Center) vede corect monitoarele şi modul în care ele sunt conectate (Dual-head, that is), deşi acest mod nu mi-a fost nici un moment accesibil...

În speranţa că acest post va fi util cuiva, vă urez tuturor „Baftă în sesiune!” :)

LE: La o privire mai atentă se pare că totuşi fişierul de configurare nu era chiar cel curat. Înseamnă că mi-am făcut praf şi-arşice backup-urile alea :)).

On mass-media

Într-un acces de lipsă de chef, ieri seară m-am decis să mă uit la «300 - Eroii de la Termopile». Zis şi făcut, în 20 de minute eram cu monitorul aranjat, cu mini-sistemul audio pornit şi cu chips-urile în braţe.
N-o să comentez filmul în sine, sau prestaţia regizorală sau actoricească. Despre asta cred că a curs destulă cerneală şi s-au stocat suficient de mulţi biţi. O sa comentez un alt aspect care m-a deranjat destul de mult şi care m-a făcut să-mi aduc aminte şi de alte lucruri asemănătoare, care mă porniseră să scriu postul ăsta de multă vreme (deşi nu am făcut-o atunci, o s-o fac acum, referindu-mă şi la lucruri mai „vechi”).
E vorba despre felul în care multe din filmele pe care le-am văzut în ultima vreme - iar «300» nu face excepţie - conţin pe tot parcursul lor, sau doar se încheie, cu un mesaj vădit moralizator şi/sau de susţinere/argumentare a unor situaţii şi stări de fapt din „istoria” contemporană.
De exemplu:

• în «300», fraze ca „În această zi, vom salva lumea de misticism şi tiranie”, „familii care îşi varsă sângele pentru drepturile noastre, şi pentru principiile pe care a fost construită această întrunire [e vorba despre întrunirea bătrânilor - n.a.]”, „Trimiteţi armata pentru păstrarea libertăţii! Trimiteţi-o pentru dreptate. Trimiteţi-o pentru lege şi dreptate” mi-au sunat mult prea desprinse din discursurile patriotarde ale unor lideri de stat şi n-au putut să nu mă ducă cu gândul la războaiele care se poartă în acest moment, la „idealurile” în numele cărora se poartă bătălii ce nu pot fi câştigate.
• finalul de la „Happy feet” mi s-a părut o lecţie debilă de ecologie pusă în scenă în modul cel mai slab cu puţinţă. Nu m-a deranjat atât mesajul (bun în sinea lui - „Opriţi pescuitul abuziv în oceane!”) cât modul aproape „spălător pe creier” de transmitere a lui. Dacă astăzi discutăm de ecologie, nu m-ar mira să văd în curând finaluri care să povestească despre obligaţia de a impune cu forţa drepturile omului oriunde există bănuiala că ele nu sunt aplicate.

Un alt caz de felul ăsta, în care decizii politice sunt argumentate/promovate prin medii la care nu te-ai aştepta, este cazul seriei „Command & Conquer Generals” (şi al său expansion „C&C Generals: Zero Hour”). În care, deşi ai ocazia să joci de partea tuturor celor 3 facţiuni (americani, ruşi şi.. „terorişti”) totul e în aşa fel făcut încât toate poveştile (chiar şi cele ale chinezilor şi „teroriştilor”) sunt spuse din punctul de vedere al americanilor. Dacă stai să asculţi cât de puţin „povestea” care se spune între episoadele de luptă real-time (vorbim de un RTS aici, just in case) - dar nu numai - şi să o analizezi un pic la rece, poţi descoperi cu mare uşurinţă că-ntr-o proporţie covârşitoare, totul e o mare propagandă Pro-US şi pro-„the War on terror”. (Sunt conştient de faptul că într-o oarecare măsură toată seria C&C are astfel de influenţe. Însă C&C Generals mi se pare apogeul acestui trend.)

Pe mine unul, toată propaganda asta şi toate modurile prin care se încearcă manipularea opiniei publice mă scârbesc la culme. Ce nu pot să înţeleg este cum e posibil să nu vezi dincolo de aparenţe, să nu vezi modul în care realitatea ni se serveşte cu linguriţa în fiecare zi şi pe toate canalele aşa cum trebuie să o vedem sau, mai rău poate, cum e posibil să ignori lucrurile astea?

My magic nose and I

«Nu se poate!» mi-a spus scuturând din cap a neîncredere. Nu înţelegeam cum nu poate să vadă evidenţa. Sau cel puţin ce era evident pentru mine.
«O să-ţi dovedesc... de fapt nici nu trebuie să îţi dovedesc eu nimic. O să vezi şi singură. Dacă nu mă înşel prea tare, mai devreme de câteva săptămâni. Hai, treacă de la mine, o lună. Să-mi spui atunci dacă mă crezi». În sinea mea jubilam, deşi mi se părea că episodul se repetă pentru a nu ştiu câta oară. De fapt, prea multe motive să jubilez nu aveam. Era doar mândria mea pe termen scurt, drogată cu perspectiva unui succes pe termen mediu. Într-un fel uşor prevers, făcusem trecerea de la reporter la crainic: dacă nu pot influenţa realitatea, măcar eu să fiu primul care o anunţă. Iar acum pe prompterul ascuns printre sinapsele mele se anunţau nişte schimbări.
«Nu, chiar n-ar avea de ce», a reluat un pic mai potolită. «E improbabil şi mai ales... nu văd ce sens ar avea? Totul e aşa cum trebuie.»
Dacă încearcă să mă convingă de contrariu, înseamnă că mă crede, cât de puţin. Mândria mea mai are un pic şi o dă în supradoză.
«Că veni vorba... Ce mai fac porumbeii? Tot în parc?»
«Credeam c-au îngheţat! Da' n-am avut eu norocu' ăsta. Îşi văd din nou de „ale lor”...» răspund aproape mecanic. Nu-nţeleg ce a apucat-o să dezgroape povestea cu porumbeii tocmai acuma. Se pare că nu sunt singurul care aduce surprize azi.
«Să nu-mi zici că nu ţi-am zis. În fine, de fapt nici măcar nu e un lucru rău. Eu nu cred că m-aş descurca mai bine.» Nu ştiu ce aş putea să-i mai zic. Ar trebui să o şterg şi totuşi nu îmi vine să mă întorc cu spatele şi să încep sa sforăi. «Ah, encore une chose! N-am uitat ce mi-ai promis... când ai vreme trimite-mi-le pe mail. Eventual cu comentarii. Sper să merite aşteptarea»
«Nici eu. Când ajung acasă. Noapte bună!...» mormăie şi se îndepărtează printre nămeţii care se pierd în ceaţă.
«Au revoir... cherie» îi şoptesc şi ultima parte cade cu scârţâit de zăpadă îngheţată sub felinarele portocalii.

How could you not love snowboard

Din seria «Cum să nu faci nimic toată vacanţa fără să te relaxezi ci să stai crispat»: în ciuda planurilor mele măreţe de a da gata azi temele la SSC am făcut până la urmă o ieşire la Tineretului. Deşi nu s-a lăsat cu nici o bulgăreală (protagoniştii ultimei săpuneli imortalizate de mine n-au fost de găsit azi - din motive de job / picioare), am avut ocazia să mă bucur de zăpada ca-n poveşti şi de compania unor meseriaşi în ale snowboardingului (meseriaşii în ale fotografiei erau cauza ieşirii, deci nu se mai pun ).
Aşa se face că am îngheţat pe lângă lacul din Tineretului şi m-am jucat câteva ore bune de-a fotograful sportiv . Am selectat mai jos câteva cadre care să verifice cele spuse:

Pentru versiuni mai mari faceţi cu încredere click pe imagini.

How could you not love snowboard - The teaser

As the title says, how could you not love snowboard? Mai multe detalii şi poze, după ce dau gata tema la SSC .

Feel

Mă simt ca şi cum aş fi uitat să merg într-o lume în care toţi în jurul meu aleargă...

10K mark

Astăzi photoblogul a făcut 10.000 de vizite! Yay!

C0FFEE break

M-am cocoţat pe birou ca să mă conving că totuşi ninge. Mi-am lipit nasul de geam să admir căderea fulgilor în lumina becurilor din curtea vecină, a becului ăla care se bălăngăne „la garaj”. Nu-mi vine să cred şi totuşi parcă n-aş ieşi afară în frig să mă conving ca e aievea. Mi-aş dori să pot să fac o poză, să păstrez imaginea asta muuuultă vreme, dar de aici, de la fereastra mea, peisajul e oricum dezolant. Şi oricum, s-a schimbat atât de puţin în 20 de ani că l-am învăţat pe de rost.

Îmi spun ca ar fi o chestie interesantă să ies să mă plimb prin zăpadă, acum, la ora două-şi-ceva-noaptea. Imediat însă îmi spun că i-aş deranja pe ai mei şi că oricum nu ar avea nici un haz să las camera acasă, da' la cum ninge... [Nu mai bine mai aşteptam eu un pic şi îmi luam un E-3? :D ] Aşa că stau în continuare cocoţat pe birou, cu spatele lipit de geam şi cu laptopul în poală şi povestesc cui e dispus să citească, ce frumos ninge aici :)).

But then again, the coffee break is over!

PS: De fapt ăsta trebuia să fie un post aşa cald şi siropos ca o clătită cu dulceaţă de vişine, asezonat cu o poză de National Geographic şi cu multe chestii despre cum mi-aş dori eu să fie alte chestii. Da' nu e...