La noi la şcoală...

...poţi să cumperi orice vrei. Important e să ai fise.

LAN-Strike next day report

Azi-noapte a fost LAN-Party în holul EC al Facultăţii de Calculatoare din Politehnică. Deşi impresia iniţială (văzând afişele şi auzind de la unii sau alţii despre „event”) nu a fost cine ştie ce, o dată ajuns la „locul faptei”, impresia mi s-a schimbat destul de mult. Să începem însă cu începutul:

O noapte cu lună plină şi nori groşi, numai bună pentru 12 ore de omor intensiv, fără discriminare de grupă, specializare, culoare a mouse-ului sau an de naştere.

O dată ajuns în zona, nici nu era foarte greu să nimereşti locul întrucât drumul era marcat, ca pentru gameri.

Încă de la intrare, te întâmpinau afişe care te ameninţau cu ce o să se joace.
Unii erau concentraţi la joacă:

alţii încheiau tranzacţii de succes

în timp ce alţii pur şi simplu socializau :)

Din avion, s-ar zice că lumea se distra, ce să mai!

Bineînţeles că nici un LAN Party nu ar fi un LAN Party adevărat fără pizza şi spectatori.

Una din surprizele legate de eveniment, au fost vizitele „la nivel înalt” de la început, când, pe lângă dl. decan al Fac. de Automatică şi Calculatoare (despre care eu unul mă aşteptam să vină într-o mică „inspecţie” :D), ne-a onorat cu prezenta şi dna. Rector.

Ah, şi cine zicea că pinguinii nu ştiu să se joace? :P

În încheiere, dacă este să îi credem pe băieţii (şi fetele) din SRAIT, vom mai avea parte de un asemenea LAN Party (de fapt chiar de unul mai mare :D) pe undeva peste două săptămâni, de dată asta în holul AN. Care face echipă cu dna. Rector la Starcraft? :D

PS: Ca deobicei, click pe poze pentru format mai mare şi informaţii EXIF!

Ce e mai grav...

...faptul că săpunul meu lasă în savonieră o urmă de culoarea MountainDew-ului sau că MountainDew-ul are culoarea săpunului meu?

.

Afecţiunea nu se măsoară în linii de cod, iar importanţa pentru o persoană nu stă în orele petrecute la telefon. Prietenia nu stă în numărul secretelor ţinute în cerc larg iar dragostea nu se cântăreşte în grame de metal preţios sau număr de prăjituri mâncate la cofetăria de vis-a-vis de Cantemir, aşa cum şcoala nu se măsoară în ani petrecuţi între bănci sau în neuroni mâncaţi.
Iar coerenţa nu stă în numărul de cuvinte cu sens în limba română dintre două . ci în ceea ce rămâne după.

constatări simple

• roblogfestul de anul ăsta a fost uşor jalnic
• clubbingu' şi activităţile sociale conexe nu's de mine
• totuşi, ca decor, Fabrica e o locaţie interesantă :)
  

Reţelistice

Din când în când mă mai apucă şi încep să mă joc cu d'alde traceroute.
Nu mic mi-a fost şocul când am aflat că la şcoală ne-au minţit. POŢI avea adrese 10.0.0.* în Internet. După cum se poate observa:

În plus, se pare că, cel puţin din perspectiva OpenDNS, mapările IP - Nume de domeniu respectă nişte reguli doar de ei ştiute (vezi ro-bu1-ra1-duras.ro ):

Asta, sau tracert ştie ceva ce eu nu ştiu :D

Nedumerire

De ce e mai simplu să scrii despre tine la persoana a IIIa?

Paris, je t'aime

Un puzzle colorat, un fel de caleidoscop cu piese pătrate, animate, fiecare vie în felul ei. Şi, într-un fel aparte, fiecare legată de cealaltă. Cioburi de viaţă, scânteieri ale unor poveşti de dragoste, toate împletite cu măiestrie.
Tocmai am terminat de văzut „Paris je t'aime”. Un film care nu se încadrează într-o categorie precisă. E mai degrabă o colecţie de „Petites romances de quartiers”, fiecare o poveste în sine. Poveşti care te fac să visezi, te pun pe gânduri sau care te fac să le cauţi finalul. Poveşti care mi-au făcut poftă de RFi, de o excursie cu trenul prin Europa, de Houat şi Hoedic şi care mi-au adus aminte de Paris (evident, nu?).
Şi într-un mod aparte, mi-a adus aminte şi de nopţile hălăduite prin Bucureşti, de ceea ce poate că a mai rămas întreg din sufletul Micului Paris.

:)

PS:

Patterns & cycles

Tind să încerc să găsesc tipare în cei din jurul meu şi în interacţiunile mele cu ei. De fapt, tind să caut şi, căutând, să găsesc tipare. În oamenii cu care mă ştiu de ani buni, în oameni pe care i-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, în oameni pe care abia i-am cunoscut şi de care nu mă leagă (încă) prea multe.
În ei caut tipare şi în mine cicluri. Cicluri care îmi dau o oarecare siguranţă. Că după mai puţin bine o să fie iar mai bine. În momentul ăsta însă nu reuşesc să-mi mai dau seama dacă e totul în imaginaţia mea, sau unele lucruri chiar se repetă, sau pur şi simplu îi „decorez” pe cei din jur cu atribute potrivite contextului actual [1].
Tot am impresia că trebuie să jonglez cu oameni, cu relaţii, în contexte cât mai izolate unele de altele. Trebuie să am alte măşti şi alte permisiuni funcţie de grupurile în care mă învârt, funcţie de oamenii cu care interacţionez. Şi schimbând atât de multe contexte, încep să mă întreb cum şi care sunt de fapt.
Aştept să se încheie ciclul ăsta, sperând că 4-5 ani sunt o bază de inducţie suficient de mare. Încep să am dubii. Problema însă aduce a relativitate. Prin simplul fapt că aştept să se încheiei ciclul , îi împiedic încheierea. Ca atunci când simpla măsurare perturbă măsurandul. Nu mai ştiu cum se cheamă principiul. Parcă al incertitudinii. (daţi cu pietre dacă mănânc ciuperci :) )

Lucrurile bune se întâmplă când nu te-aştepţi. Şi-atunci eu ce tot aştept? :D
____
[1] „atribute”, „decorare” mai mult în sensul din Java/C# decât în cel clasic.

Despre haz de necaz (post fara diacritice, scris dupa bere, cu Al Jawala pe fundal)

Am fost invatati inca de la scoala ca o arma (ideologica) a romanului, ca neam, a fost hazu' de necaz. Cand au venit turcii peste noi, facut haz de necaz, ne-am bagat la o doina, cativa mai dotati s-au bagat si la haiducie cand au vazut ca se renumereaza, si nu dupa buget. Ulterior, pamfletu' era arma nationala. Toata lumea dadea in toata lumea, opozitia avea pamfletarii ei, puterea pe ai ei, regele pe ai lui si toata lumea era fericita. A urmat regimu' de trista amintire (sau epoca de aur, functie de ce parte a pensiei esti), in care din nou se facea haz de necaz, mascat si cu frica de baietii cu ochi albastri (daca e sa dam crezare filmelor). Acum, in mod ironic, se face bascalie. Pe fata. Iar unii injura. Tot pe fata.
Problema e ca, tot acest haz de necaz nu e foarte sanatos. In loc sa dai pe dinafara, totul se reflecta in interior. La nivel individual... nu conteaza prea mult in context istoric (in afara cazului cand te cheama Hitler, sau Stalin, sau Bush, sau alt nume din asta cu rezonanta). La nivel de natie, istoric.. treaba incepe sa suga. Pentru ca ajungi intr-un moment in care incepe sa te doara la basca, sa preferi sa iti iei masina scumpa si sa manaci paine cu iaurt. La nivel de popor. Sa ajungi sa preferi sa fii becali sau sa culegi capsuni. Si sa-ti iei Audi si sa-i spargi geamu' cu caramida. La nivel de popor.
And this sucks.
Daca aveti solutii, anuntati-ma si pe mine ;)

Fotografice

• duminică am fost la Muzeul Antipa (sau Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” pe numele lui complet). Un pic mai sărac decât pe vremea când eram eu în gimnaziu, exponate bătrâne şi îmbătrânite, cu pene şi vertebre lipsă. Cu toate astea destul de plin muzeul. Am putut să fac poze nestânjenit fără să mă întrebe nimeni de sănătate. De fapt, la cum pozau alţii[1] tot ce le ieşea în cale tind să cred că eu am fost chiar simţit.
• singurul obiectiv viabil pentru escapada asta a fost Helios-ul de 50mm de care am mai povestit. S-a verificat din nou că focusul manual poate fi o aventură dar şi că scoate nişte culori şi nişte fundaluri absolut... aparte :)
• ce vreau neapărat să mai fotografiez? Colecţia de minerale fluorescente. Era prea întuneric să fac focus manual, iar pe 14-42ul de kit totul a fost o loterie. Necâştigătoare. Deci data viitoare ştiu: lumină şi filtru de polarizare :D
• cât de curând (după ce termin povestea de ceai) o să fie o serie dedicată ieşirii ăsteia şi pe foto-blog.
• recent mi-au căzut ochii pe Sigma 30mm/f1.4. Mai apoi mi-a căzut cu tronc. Sper să iau bursă şi să pot pune ceva bani deoparte!

___
[1] v-am spus vreodată că nu-i sufăr pe cei care nu sunt în stare să dezactiveze blitzul de pe camerele foto şi dau cu el în orice situaţie? Nu-i sufăr! (sunt tare curios ce le-a ieşit în poze având în vedere cât de tare reflectau geamurile de la cele mai multe vitrine...)

De ce nu-mi place IM

Dacă ne luăm după stiva OSI (şi cred că şi TCP/IP mi-ar da dreptate), aplicaţiile de Instant Messaging se situează pe nivelul Aplicaţie, deci peste nivelul Sesiune (în modelul OSI). Problema e următoarea: dacă în cazul aplicaţiei o sesiune există, e (oarecum) permanentă şi se încheie la un moment bine precizat, interacţiunile inter-umane prin intermediul IM par din ce în ce mai mult a comunicaţie bazată pe datagrame: deschizi o fereastră de IM, spui ce ai de spus după care o închizi şi, cel mai probabil uiţi de ea şi „ieşi” fără să mai priveşti înapoi, fără să „dai bună-ziua” sau să închei „sesiunea” pe care ai deschis-o cu persoana de la celălalt capăt al „firului”.
Lucrul ăsta mă deranja de ceva vreme şi încercam pe cât posibil să nu-l fac şi eu la rândul meu. Încercam să încep cu un „Salut” (chiar dacă era a doua replică din conversaţie :D ) şi să termin cu orice fel de salut de încheiere când mă retrăgeam sau îmi dădeam seama că am terminat discuţia „în sesiunea curentă”. Faptul că facilitatea asta de a transmite informaţie omoară destul de mult din ceea ce înseamnă (sau înţeleg eu că înseamnă comunicare) mi-a apărut cu atât mai evident când, trebăluind prin nişte documente, a răsărit din neant o invitaţie la photo-sharing. Fără introducere, fără justificare, fără nimic. Un moment am crezut că a fost un click greşit. Nu judec aici nici fapta şi cu atât mai puţin persoana. Ci „sindromul” a cărui manifestare e povestirea de mai devreme. Episodul s-a încheiat mai puţin brusc decât a început, ba chiar aş putea spune că a fost o oarecare excepţie de la regulă. O excepţie care însă a dus la reflecţie :).
Nu vreau să par lupul moralizator în toată povestea sau să par că vreau să schimb lumea. Îmi dau seama că nu pot face asta. Nu pot însă să nu constat că din ce în ce mai mult C-ul din IT&C înseamnă altceva decât ar trebui, că prea des rămânem mai uşor şi mai repede cu imaginea pe care şi-o construieşte celălalt în faţa ecranului şi ne vine apoi greu să discutăm cu el în „real-life”, că cei 7 ani de acasă (fără vreo intenţie de jignire) ajung greu în spaţiul online, că vorbim mai mult dar comunicăm mai puţin.

Post-session notes

Pe-un viscol la care nici n-ai fi visat acum 3 zile, la ora 21:00 am încheiat cea de-a şaptea mea sesiune. Una din cele mai bune, nu neapărat prin prisma rezultatelor, ci a impresiei generale pe care mi-a lăsat-o (dacă lăsam la o parte episodul jalnic de la BD de care prefer să nu-mi mai amintesc). Şi s-a încheiat într-un mod foarte bun, cu unul din cele mai faine examene pe care le-am dat în muuuultă vreme, cel de Sisteme de Operare.

Examenul ăsta nu a făcut decât să confirme imaginea pe care mi-o făcusem din timpul semestrului. Un examen dat în mod responsabil şi profesionist, care a vizat înţelegerea riguroasă a unor concepte şi mai puţin reţinerea mai mult sau mai puţin utilă a unor noţiuni. Un examen din care am ieşit cu zâmbetul pe buze chiar dacă tocmai aflasem că prăpădisem vreo 3 subiecte (s-au dovedit a fi 4 până la urmă). Un examen din puţinele în care am fost bucuros să-mi folosesc neuronii şi pentru altceva decât mutat date de colo-colo între sinapse :D

Cireaşa de pe tort însă, şi care într-un fel m-a determinat să scriu rândurile astea acum a fost partea de anunţare şi discutare a notelor. Sincer să fiu nu credeam că voi avea ocazia să întâlnesc vreodată un profesor atât de deschis, atât de dornic să facă lucrurile mai bine şi căruia să îi pese atât de mult de rezultatele obţinute de studenţii săi. A fost pentru prima oară când am văzut pe faţa[1] unui profesor o reală dezamăgire din cauza notelor mici obţinute la examen şi dorinţa de-a face lucrurile mai bine. Toate plus discutarea şi punctarea foarte faină a problemelor de la examen m-a făcut să-mi pese mai puţin că am luat doar 6, că afară viscoleşte şi că unii vroiau probabil mai mult de la mine [2].
Oameni ca Tavi şi ca Răzvan mă fac să fiu mai mult decât mulţumit de alegerea pe care am făcut-o venind aici şi mai ales mă determină să fiu ferm convins că lucrurile se pot schimba în bine, chiar şi în Poli.
______
[1] am rămas cu atât mai impresionat de tonul pe care, când, luându-mi „La revedere” la final de la el, a spus „da, o să văd cum fac şi cu cursul şi cu slideurile şi o să iasă bine la anul”. Mi s-a părut o promisiune făcută sieşi dar şi studenţilor lui.
[2] tot aşa, pentru prima dată m-am simţit prost faţă de un profesor că am făcut varză un examen. Îmi permit să spun „pentru prima oară” pentru că nu a fost acel „aoleu, ce muci am făcut în lucrare, o să-şi schimbe ăsta părerea despre mine” din liceu sau de la unele materii din facultate. N-a fost o reacţie dictată de „interes” ci pur şi simplu m-am simţit prost pentru că am văzut şi simţit că omul ăla se aştepta la mai mult de la noi (nu-mi fac iluzia că eu eram cu ceva mai special ca să vrea în mod special de la mine rezultate strălucitoare), iar eu l-am dezamăgit, într-un fel. Îmi pare rău.

360 update

Având în vedere ultimele noutăţi publicate pe blogul oficial Yahoo 360, se pare că n-o să fie nevoie să îmi mut de mână toate posturile. Yay! Pe de altă parte, asta înseamnă şi că o să mai dureze (destul de mult la cât de „repede” se mişcă băieţii de la Yahoo!) până o să fie şi aici arhiva full.

Punctual: pofta vine făcând

Mă plângeam recent sie-mi şi altora că aproape tot ce ţine de programare mă lasă rece mai nou, şi că nu mai am aproape nici un fel de chef de-a mai scrie cod. Ultimele zile însă, în care de voie, de nevoie am fost obligat să codez cu o densitate mai mare decât în tot restul semestrului, mi-a demonstrat că şi constrângerile sunt bune la ceva şi că, chiar şi-n domeniul ăsta, Pofta vine făcând :).

Vis

E 1:08 AM.


Visez că sunt la mare. E februarie şi e pustiu. Doar nisip, mare, vânt şi bărci pescăreşti care se odihnesc într-o rână pe ţărm. Nuanţe de gri, fără alb şi fără negru cum îi stă bine unui film AZO Mureş de 100, developat la un an după data expirării. O ea stă pe malul mării şi vântul îi flutură eşarfa albastră. Albastră cum Marea Neagră n-a fost vreodată, poate doar înainte de potop.

[...]

Visez că-mi fac timp şi curaj, să „pictez oameni”. Mai ales curaj. În culori, în tuşe groase sau dimpotrivă abia văzute, visători, trişti sau veseli, inocenţi sau cu mască. Poze tremurate, compuse şcolăreşte sau subexpuse. Poze zgomotoase cu oameni liniştiţi şi poze care urlă neliniştea cu precizia lipsită de vreun grăunte de zgomot. Îmi închipui cum mi-aş reface laboratorul foto de la mine din baie, cum aş da o întrebuinţare teancurilor de hârtie care îmbătrânesc într-un sertar.
Trebuie să-nvăţ să vorbesc.

[...]

Visez la tot ce ar putea să fie, la tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie altfel. Visez întrebările pe care le voi pune, dar care însă vor rămâne nerostite.

[...]

Aş visa dacă pleoapele nu s-ar încăpăţâna să rămână deschise căutând la hăul alb al tavanului. Dacă toate gândurile nu s-ar îngrămădi asupra mea ca un roi care acum îşi caută neliniştea. Îmi înnăbuş respiraţia între două perne şi-mi doresc ca toate gândurile să plece lăsând loc unui somn atât de dorit. În tăcerea care se lasă însă, în ceafă-mi pulsează o durere surdă, care nu are somn şi care o să mă ţină, şi-n noaptea asta, cine ştie până când. Şi care o să plece când o să mă hotărăsc să deschid ochii.

[...]

De multă vreme, de prea multă vreme, n-am mai ascultat şi n-am mai simţit melodia asta:

.

Why? Because!

De pe Y!M adunate :))

Lista lui Schindler

.

Am văzut aseară (în fine, de fapt azi-noapte spre dimineaţă) «Lista lui Schindler». După ce de câteva zile sunt pe tratament intensiv de muzică clasică şi coloane sonore, iar tema de la Listă mi-a rămas adânc înfiptă între sinapse. O piesă de vioară, tristă, sfâşietoare, dar nu resemnată. N-aş putea să explic de ce.

E un film care merită văzut. Nu mă pricep să fac critică de film, aşa că nu o să fac aşa ceva. O să încerc să spun pe cât posibil de ce mi-a plăcut mie. Mi se pare un film cu o mare încărcătură, care chiar dacă nu ar fi foarte veridic (din punct de vedere istoric), tot mi se pare o bună lecţie de istorie. O lecţie despre ce se întâmplă când iese la suprafaţă ce e mai rău în oameni. O lecţie despre oameni şi oameni, o lecţie despre suferinţă şi scăpare.

Nu ştiu dacă din cauza orei înaintate la care l-am văzut [1], sau a modului de filmare, în alb/negru, dar mi-a lăsat şi impresia unui film fotografie, cu multe cadre pe care poţi să stai şi să le priveşti ca pe un tablou, să le întorci pe toate părţile şi, eventual, să tragi nişte învăţăminte.[2]

Cu toate astea, o dată terminat filmul, n-am putut să mă întreb dacă nu cumva, în cazul în care acest Oskar Schindler a existat, felul în care apare el în film e modul în care vrem (noi, regizorul, scenaristul sau poate istoria) să-l vedem şi nicidecum
modul în care şi-a condus afacerile şi şi-a scăpat evreii. Probabil că romanţarea asta e o boală veche a istoriei care tinde să se manifeste mai ales în momentele ei sensibile. Asta, sau poate sunt eu cinic.

_____
[1] mintea mea lucrează un pic (mai mult) diferit cu cât ora este mai târzie.
[2] acum înţeleg de ce pe la facultăţile astea de imagine au şi probe de interpretat o secvenţă de film and so on :)

„Ce ar trebui să învăţăm la facultate?”

Un articol bine punctat de Lucian.

Problema cea mare cu modul în care se „subţiază” materia pentru a intra în pantofii de cleştar ai procesului de la Bologna e că urmările apar destul de târziu. Deşi poate unii studenţi au început deja să îi vadă şi problemele mai puţin evidente (nu cele gen Electrotehnici şi Electronice făcute 2 in 1, Matematici condensate, ş.a.m.d.) mi-e tare frică de faptul că urmările se vor vedea abia la un an-doi după ce primii absolvenţi după Bologna vor intra serios în munci. [De exemplu ce mă doare pe mine foarte tare este faptul ca la A&C nu se mai predă în mod oficial la nici un curs C++ - din cauză că numărul de ore al cursului de programare a scăzut de la 3h/curs la 2h/curs, dar şi din alte motive meschine.]

[Warning: Tech content] Din greşeală în greşeală spre victoria finală

Întrucât de câteva zile încoace (de sâmbătă în speţă) Windows-ul se comportă cam haotic, şi numai chef (şi timp) de curăţat şi reinstalat nu am acum, m-am decis să încerc să fac să meargă configuraţia dual-monitor şi pe Linux (sunt proaspătul posesor al unui Samsung SyncMaster 940NW de care sunt destul de foarte mulţumit până acum - mai ales că ăsta nu mai are pixeli morţi/aprinşi). Ultima dată când am încercat o astfel de acrobaţie la modul mai serios a fost chiar când mi-am luat laptopul. La momentul respectiv singurul lucru pe care am reuşti să îl fac a fost să îmi buşesc fişierul de configurare al Xului de aşa manieră încât nu mai puteam să citesc nimic nici pe monitorul de la laptop şi nici pe cel extern. Noroc că sculele de configurare fac şi backup la fişiere că măria mea a uitat acest aspect esenţial :D.

De dată asta am investit un pic mai mult timp, ceva mai multă documentare, mi-am făcut backup la fişiere şi cu MULT noroc am reuşit să îl fac să meargă. Deşi nu e chiar soluţia optimă (din câte îmi dau eu seama e ceva bazat pe Xinerama), întrucât nu pot muta sau partaja ferestre de pe un desktop pe altul, măcar acum totul arată bine şi curat, în rezoluţie nativă, cu setări independente şi un cursor care arată normal orice i-aş face (una din bubele celorlalte soluţii prin care am trecut era că pe monitorul secundar cursorul era o masă amorfă de pixeli dezorganizaţi).

To cut a long story short, here's what you need:

• un laptop Dell Inspiron 1501. În cazul meu, modelul cu AMD TurionX2 TL-56, 2GiB RAM, ATi X1150
• un Kubuntu 7.10 instalat şi cu update-urile la zi. S-ar putea să meargă şi cu [X]Ubuntu, dar n-am încercat
• una bucată drivere de la ATi. Eu am luat versiunea pentru chipuri onboard/integrate pentru că mi se pare că cel puţin pe modelul ăsta de laptop, aia e :)
• Pepsi, cola sau cafea, asezonată cu timp şi noroc, după gust

În încercarea de a face o configuraţie dual-monitor utilizabilă, am trecut prin mai multe etape: folosirea utilitarului grafic din KDE (care însă nu ştia mai mult de 640x480 când îi ziceam că vreau 2 monitoare), folosirea fglrxcontrol - which sucked big time, folosirea amdcccle - care suge mai puţin decât fglrxcontrol, da' tot suge şi folosirea sfaturilor de pe forumul Ubuntu.

Care a fost configuraţia şi etapele care au dat rezultate la mine:

1. După ce am instalat şi dezinstalat de câteva ori driverele binare ATi din repository, am cedat nervos şi le-am aruncat la canal
2. Urmând acest tutorial am instalat ultimele drivere binare de la ATi (vezi link mai sus).
3. Întrucât versiunea cu generarea pachetelor nu părea să instaleze corect suportul de OpenGL, am mers pe instalare folosind installerul lor binar
4. Pentru că nici ăsta nu mergea, am decis să dezinstalez driverele ATi, să revin la cele open-source şi să renunţ pentru moment la idee
5. Am constat că NU am cum să dezinstalez driverul proprietar de la ATi
6. Am renunţat şi la acest aspect şi am revenit la fişierul de configurare „original” (nu chiar original-original, mai avea nişte tweakuri, dar nimic major... or so it seemed)
7. După Ctrl+Alt+Backspace am constatat că am Xinerama în rezoluţii native.

Fişierul meu de configurare poate fi găsit aici. (de dată asta toate înjurăturile se duc către Blogspot care nu permite introducerea umana a nici un fel de cod. Sau nu suficient de uşor...)

Ce mă miră foarte tare este că acum amdcccle (ATi Catalyst Control Center) vede corect monitoarele şi modul în care ele sunt conectate (Dual-head, that is), deşi acest mod nu mi-a fost nici un moment accesibil...

În speranţa că acest post va fi util cuiva, vă urez tuturor „Baftă în sesiune!” :)

LE: La o privire mai atentă se pare că totuşi fişierul de configurare nu era chiar cel curat. Înseamnă că mi-am făcut praf şi-arşice backup-urile alea :)).